Marea....

 

Am văzut marea la vârsta de 16 ani. Fratele meu de mamă, Doru, care s-a prăpădit zilele trecute, Dumnezeu să-l odihnească, fiind elev pe Nava școală Bricul Mircea, a venit dintr-un voiaj la noi acasă, la Târgoviște, și m-a luat în vacanța de câteva zile la el acasă, în Constanța. Atât de mult mi-a plăcut Marea Neagră încât i-am rămas fidelă. Cu zumzetul ei, mi-a alungat tristețile, orizontul ei mi-a dat echilibru, speranțe, încrederea în ziua de mâine. Emoționată, scrutam cu privirea sufletului imensitatea albastră. Simțeam să mă contopesc cu ea... să fiu val, să fiu țărm, să fiu .... Poate tocmai de aceea, bunul Dumnezeu mi-a dat șansa de a locui pe malul mărilor Mediterana, Adriatica, Marmara, Marea Neagră, cu ocazia contractelor de colaborare cu ARIA, care m-a impresariat pe astfel de tărâmuri magice. Mările mi-au ascultat cântecele, valurile lor fremătau în ritmul cântecelor mele. Ne-am mângâiat, reciproc, singurătățile.

Din păcate, din 1991, albastrul auriu al mărilor nu-l mai pot cuprinde. Accidentul de mașină mi-a afectat vederea, auzul, puterea de a privi viața, marea, lumea, în largul lor. Orizontul, imensitatea lor îmi provoacă amețeli, stări de vomă, precum culorile înainte de a-mi deveni prietene, precum mulțimea din jurul meu care, la fel, trebuie evitată. Dar... am rămas prizoniera frumuseții mărilor iubite, amintirea dimineților, amiezei, a nopților înseninate petrecute pe malurile lor, sub magia liniștii pământului. Admir frumusețea valurilor privind prin ochiul deschis al unei ferestre... cât să-mi satur dorul de vuietul, chemarea necuprinsului lor. 

Mi-am amintit ce am scris demult... Trezindu-mă, în ziua aniversării mele, no name, fără identitate, în fața singurătății  toamnei deja înmugurite, pradă a goliciunii deșertăciunilor vieții, mi-am așternut sufletul pe hârtie... Probabil, dorul de cântecul mărilor rămase în urma mea... 

Dimineață fără nume 

Mângîie-mă, dimineață fără nume !

E ziua mea ! Mă privești pe de-a-ntregul. 

Își este greu să mă recunoști,

dănțuind în mijlocul pătratului

împodobit în culori desprinse din mine.

Îți aud pașii, bântui pe cărări umbrite,

miroși a crizanteme, la adăpostul amintirilor.

Mângâie-mă, dimineață fără nume ! 

Ești singură, în această împrejurare !

Vinovățiile îmi urează mulți ani, mulți ani...

În palma ta crește o piatră,

Toamna mă trage după ea.