Căsuța cu delfini

 

Demult, găsisem pentru liniștea noastră o căsuță cu delfini. O păstram, surpriză, pentru un weekend neîmplinit. Te vedeam pășind desculț pe nisipul moale, vorbind cu delfinii, îți simțeam tristețile, durerile care îți copleșeau sufletul. Dar cum încă înotam în bula supei primordiale, cu gelozia primitivă de specialitate, am lăsat norii grei să ne întunece orizontul. Tu, simțind fulgerele și tunetele pregătite să le arunc asupra ta, m-ai întrebat, blând : 

De ce să ai nori deasupra liniștii ? 

Dezarmată, cuibărindu-mă la pieptul inimii tale, am adăugat alte gânduri: 

Să împărţim lumina- n două ! 

O parte s-alerge prin neliniştea mea
Alta să aştearnă cuvinte.
Altfel, scoasă din orbite
Se îneacă în vâltoarea vieţii.
De ce să nu petrecem împreună cu Dumnezeu,
îmbrăcaţi cu haine de Rai ?
Să împărţim petecul de cer tăiat în două !
Altfel, cum am alunga norii ?
Viaţa se repede în noi…
Covor de lut, din alte gânduri
căzute  într-un poem lipsit de relief, cu tălpi desperecheate.
De ce să ai nori deasupra liniştii ?
Întreb, şi eu, aşa ! Elena Toma,

Piteşti – 18 Aprilie 2011