Impresariați de ARIA, o formație de Café-concert, clarinet, țambal, acordeon, contrabas, colegi de la Radio România, vestiți lăutari, și eu solistă, iată-ne în drum spre Izmir, 1990. Acceptasem contractul pe trei luni, 1000 $ pe lună, dezamăgită, disperată de disputele pe tema fiicelor mele, cărora le-a fost interzisă vacanța cu mine, două săptămâni undeva la munte. De dragul lor, am îndurat toate condițiile impuse, dar să-l mai văd pe tatăl lor în fața mea pe timpul vacanței, chiar era prea mult. Am ales plecarea din țară, în așteptarea timpului prielnic.
Reprezentând Radio România București, urma să suținem programe de muzică populară, Café-concert, îmbrăcați în costume populare, în Club Bonzai Izmir, un celebru lăcaș privat, exclusiv, în care intrai numai dacă aveai cont deschis și card Bonzai. Situat în mijlocul unui parc imens cu post de televiziune, grădină zoologică, hotel, magazine, grădină botanică, etc, Club Bonzai, odată cazați, fiecare având camera lui, ne aștepta la prima întâlnire cu impresarul și celelalte patru trupe ale posturilor radio tv . din Franța, Germania, Italia, Turcia alături de care urma să evoluăm și noi. Am rămas cam interzisă, la repetiția programată pentru vizionare program muzical, ordinea intrării în scenă, etc. Francezii erau reprezentați de o trupă de jazz cu doi soliști, un moșulică cu părul complet alb și o tinerică de toată frumusețea. Voci și muzică rafinată, meseriași, nu glumă. Italienii aveau program cu muzică de dans, nemții, la fel, iar turcii m-au dat gata. Văzându-i, prima impresie, în sala mare a clubului, păreau niște aiuriți, dar când au început să cânte, m-au cotropit. Cei mai tari, solistul, un greucean chel cu ochii negri cânta de rupea pământul. Noi, românașii, cu folclorul nostru, ce succes să fi avut, lângă asemenea trupe grele, cu vast repertoriu internațional, jazz, dans, etc. !?
În deschiderea programului serii, la ora 22.00, cânta un pianist turc, 30 minute, pe o pianină Yamaha, de belea, cu sunet diamant. Urmau francezii, dans 30 minute, urmau italienii, dans alte 30 minute, intram noi, cu folclor urmat de nemții, dans, și turcii, în încheierea programului, dimineața, în zori. În fine, primele contacte cu clienții clubului au fost de bun augur. Timp de o lună de zile, ne-am bucurat de aprecierea colegilor din celelalte țări, dar și clienții ne-au îndrăgit, profesionalismul nostru, cu nimic mai prejos, repertoriul meu bucurându-se de succes. Celelalte trupe primeau bani, pe lângă aplauze. Pentru noi, nimeni nu scotea o lețcaie din buzunar. Doar aplauze. Ne prezentam la program cu 30 minute înainte de ora 1 noaptea, intrarea în scenă. Îmbrăcam costumele populare și mândri că eram români, încântam publicul cu melodiile noastre.
Într-o seară, am adormit până târziu. Nu mai aveam timp să ajung la club, să îmbrac costumul sofisticat cu maramă, ie, fotă, opinci, brâu. Purtam o pijama superbă, din dantelă neagră, din două piese: pantalon și bluziță. Modelul, dantela părea vestimentație de seară mai degrabă, nicidecum pijama. Am tras repede un blazer tot din dantelă neagră peste pijama, pantofi cu toc înalt, părul era ondulat natural, nu mai trebuia pieptănat, un pic de ruj pe buze, un taxi și iată-mă intrând în cabina rezervată trupei noastre. Eram frumoasă, parcă picată din poveste. Colegii au înmărmurit.
- Atenție, sunt în pijama, nu mai am timp să mă schimb, strig râzând în hohote.
- Ce faci taică, așa veniși îmbrăcată ? Ne facem de rușine, taică, Râde lumea de noi. Cum să cânți doina oltenească, sârba moldovenească acoperită cu dantelă neagră ? mă luă la rost țimbalistul destul de în etate.
- Ce cântăm ? întrebă acordeonistul ... 😂
- Crezi că știu ? Habar n-am ! Hai după mine, vedem noi cum o scoatem la capăt. Dă-mi un La major și Dumnezeu cu mila 😄😃
Nu mai aveam timp de explicații, tocmai fuseserăm anunțați. Intrăm în scenă. Privindu-i cu un zâmbet larg, încrezător, iau microfonul din stativ, rog țimbalistul să fie atent la piesele pe care urma să le interpretez, iar contrabasistul, clarinetistul și acordeonistul să coboare cu mine în mijlocul ringului de dans înconjurat de mese înțesate cu clienți. Orga de lumii colora sala, era un vis. Bine înfiptă pe tocurile înalte, grațioasă, elegantă, am atacat piese evergreen, plăcerea colegilor: Oci ciornie, cântat în limba rusă, La vie en rose, în franceză, Parla piu piano, în italiană, Agapi mu, în limba greacă, Hava naghila, în limba ebraică, și final cu My way, în limba engleză, piese cunoscute, cântate de colegi în restaurantele bucureștene. Mesenii aruncau cu banii peste noi, mai ceva ca în cluburile grecilor, cu farfurii și pahare sparte. În delir, clienții cântau cu mine. Însoțită de colegi, treceam prin fața meselor adunând florile oferite în semn de prețuire.
- Aoleu, taică, n-ai putea să cânți seară de seară îmbrăcată în pijama ? întrebă țimbalistul, numărând banii primiți, pe care-i împărțeam frățește. 😃😂😁
Izmir, 1990, a fost ultimul contract înainte de fatidicul 10 iulie 1991...când viața mea a luat alt drum. Amintirile, de n-ar fi ele. Cu lacrimi în ochi, cu dorul de cântecele mele dragi, cele 600 piese pe care nu am apucat să le cânt vreodată, iau perna în brațe. Să nu plângi niciodată pentru ceva care nu poate plânge pentru tine... mă trezesc șoptind ! 😢
Nu uitați, să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul pe care ni-l face în fiecare zi...viața!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.