L-am pierdut pe Moş Nicolae - Elena Toma

Moş Nicolae eşti obosit de-atâta drum
ia loc lângă sobiţă copiii dorm 
au pregătit ghetuţele 
aşteaptă darurile tale 
dar înainte de-a le împărţi cadouri 

hai să

Un vis devenit realitate - Elena Toma

Şi ne-am desăvârşit, recitând poezii. Ne-am împlinit, cântând, azi, la... a 9-a aniversare - Club XXL  Piteşti 2010

            http://elenatomaxxl.blogspot.com/2010/10/club-xxl-la-ceas-aniversar-vineri-22.html

                        Corul veteranilor de război Mihai Viteazu  - Recital

Club XXL, la ceas aniversar, vineri, 22 oct, ora 13 - Elena Toma

           

          

                Vineri, 22 Octombrie, ora 13, 2010, la Biblioteca judeţeană Dinicu Golescu, Piteşti, Str. Victoriei, Nr. 18,

            va avea loc dublă lansare de carte

   Cecilia Ciello - Maestru extrasens internaţional bioterapeut

   Marian Ilie - Filolog - ofiter MapN - diplomat militar - în rezervă

Prezentare - Dl. Nicolae Georgescu, profesor la Facultatea de Filologie a Universitatii "Spiru Haret", membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unor   valoroase studii despre M.Eminescu, P.Istrati, I.L.Caragiale, M. Sadoveanu, , M. Eliade, etc.

            
        La ceas aniversar...

1 Octombrie, Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice din Întreaga Lume - de Elena Toma

Prin 1998, la Bucureşti, gândind că poate ajung şi eu la vârsta pensionării, am înfiinţat primul club al pensionarilor din România, în cadrul Clubului XXL. Speram ca, atunci când voi atinge şi eu anii pensionării, să existe un club, undeva, cumva, condus de o femeie mai tânără şi suficient de nebună, cum eram eu, la vremea aceea, care să organizeze pentru bătrâni măcar jumătate din activităţile pe care eu, în mod voluntar, le ofeream celor din clubul meu. 

Retoric, unii m-au botezat doamna care înfiinţează cluburi. Şi asta pentru că am gândit şi la oamenii singuri, şi la supraponderali, vârste diferite, pensionari, fiecare categorie socială marginalizată de sistem regăsindu-şi identitatea alături de noi, prin grila de activităţi a clubului.

Pensionarii din Bucureşti, Piteşti, Câmpulung Muscel, locaţii prin care soarta m-a purtat precum melcul îşi duce casă, îşi amintesc, poate... 

Să ţinem pământul în braţe

Aseară, aproape de ora 22, mă dădeam de ceasul morţii, cum zice vorba, în căutarea unor cărţi mai speciale. Trebuia să mă documentez pentru emisiunea radio Club XXL.
Şi cum stăteam eu şi mă frământam, mă apelează, pe mess, o cunoştinţă mai veche, din Piteşti.
- Salut ! Mă mai ţii minte, Elena ? Am vorbit noi, anul trecut.
- Bună seara, Irina, scumpa mea. Desigur, îmi amintesc de tine. Ce mai faci ?
- Mama mea este în vizită, a venit de la Baia Mare. Zice că te ştie din vremea când cântai. Ţi-a văzut blogul şi vrea să te cunoască, să te salute, personal.
Te invităm la o palincă şi un pahar de vorbă. Ce zici, vrei să vii ?
- Minunat ! Cărui artist nu îi face plăcere să ştie că, în ciuda anilor trecuţi, lumea îşi mai aminteşte de el ? Şi eu doresc să o cunosc. Cum procedăm ?
- Păi, vin cu maşina, te iau, şi te aduc la mine.
- La ora asta, fată dragă ? E târziu, sunt cam fleşcăită. Nu vreau să las o impresie naşpa.
Hai s-o lăsăm pe mâine, pe la 11. E bine aşa ?
- Eeee, lasă, nu îţi face probleme, mama te ştie. Dă-mi, repede...

Viaţă de pensionar - Argeş Tv

Liniştea serii mi-a  fost întreruptă de sunetul prelung al telefonului. O voce necunoscută, agitată, mă anunţă:

- Bună seara, d-na Elena . Uitaţi-vă, repede, pe Argeş Tv. 

- Ce să văd, draga mea ? 

Ce noapte !

Nebunii deschid căile pe care calcă apoi înţelepţii. (Carlo Dossi)

simţurile respirau fără măsură
priveam goliciunea ta strigăt prăvălit peste noapte
dragostea adormise cu braţele-nchise
pedepsindu-ne că nu credem în ea

Cum ar fi mai uşor ?! scris de Elena Toma

m-am întrebat dacă n-ar fi mai uşor fără trup
atât de puţinele tale braţe nu ar mai putea cuprinde
văpaia din mine orizontul ce se îneacă în mare
fără să ştie de ce azi nu mai ştiu cine sunt
un alt răsărit marea întinsă ca o lumină
finalul prezentul un nou început

Jos rochiţa, poezie - scris de Elena Toma

la o intersecţie a întrebărilor
poezia sta rezemată de un semn al exclamarii aşteptând verdele semafor
pentru a trece pe altă pagină
cu sânii înmuguriţi rubine şi coapse prelungite banc de coral
aşa cum îi stă bine unei forme poetice
începe să danseze paparuda sub ploaia de sudalme începută subit semnul pervers dar bine intenţionat o îndeamnă
- jos rochiţa poezie te-ai udat până la piele
naivă ca orice poezie rămâne victimă goală
lingându-i silabele semnul exclamă:
- ce nud frumos !

Maria - scris de Elena Toma

ziua aprinde dimineaţa geme să se nască
în văpaia orizontului leneş din spatele nopţii
întind braţele amorţite să-i ating mărginirea
orele luminii prind contur
în gândurile mele tu măicuţa mea
trăieşti în alte doruri
trăieşti în lut sub cripta întunericului
îţi este somnul greu în lumea îngheţată
te mângâi cu dragostea tu simţi
ziua plânge cu mine stând la fereastră
poate mă vezi poate m-auzi
Maria azi în sfânta zi a numelui tău
măicuţa mea

Shalom - ia loc, singurătate - scris de Elena Toma

Singurătatea mea are mai mulţi părinţi. S-a născut în Israel, din părinţi mormoni, tatăl fiind Duek, judecător la tribunalul din Tel Aviv, ceilalţi părinţi fiind, ca şi Duek, specializaţi în aducerea pe lume a durerii, nepăsării, ignoranţei crase. Numele lor sunt:

- medicii spitalului Poria din localitatea Tiberias m-au externat după patru zile cu diagnostic Traumă craniană, tratată, se externează sănătoasă. 
- Pier Gill şi medicii din spitalul Ihilov - Tel Aviv, la trei săptămâni de la accident, au refuzat să-mi facă analize, procesul verbal de constatare a accidentului nu a fost eliberat de poliție, m-au obligat la plata spitalizării, 4800 sekeli, pe motiv  infecție urinară declanșată de virusul Klepsielea, după o baie în mare,  adică m-a lovit o mașină cu peste 90 km/h și puțin prăfuită, m-am ridicat și am plecat direct la Guinness Record să-mi iau banii... 😓fără analize, fără RMN, o săptămână cu rinichii în stază, perfuzii zilnice și atât, bună de plată, cu bazinul luxat, ( mașina m-a lovit în bazin ) rinichii deplasați, vederea slăbită, fără memorie, urinând sânge, cervicalele Atlas, Axis afectate, C4, C5, la fel. 
- medicii Nisipeanu, Dan Mahler, Nissim Razon, toţi din Tel Aviv, fiecare alt diagnostic. Razon a scris că am o cusătură de 10 cm pe cap, Mahler a scris că am o cusătură de 19 cm pe cap, niciun act nu a fost depus la dosar. 
- David Haiut şi Paul Mossari- avocaţi Societatea de asigurări Migdal - Tel Aviv
tel/fax : 03- 5755047, escroci cu diplomă, pe urmele mele. Mossari a făcut accident de mașină... i-a dat Dumnezeu și lui, după fapte. 
- Mira Wolf - tel : 03- 6950221, cabinet de avocatură Kikar H` Amedina, 18 He B`iyer, Tel Aviv, avocata în dosarele : 65272 şi 71537 din 1992., mizerabila, escroaca... i-a luat foc casa... 

Actele medicale eliberate de acești medici nu au fost depuse la dosar. 

- Cine are curiozitatea să se convingă de dreptatea ştirbă, poate vedea dosarele în arhiva tribunalului din Tel Aviv. Salutaţi-l şi pe judecătorul Duek. Să-i dea Dumnezeu aceeaşi dreptate, cum mi-a făcut şi el mie. Amin !

Mira Wolf, avocata care m-a trimis în România, să îmi fac analizele pentru a dovedi suferinţele posttraumatice, motivând că instanța refuză să mă trimită la o comisie medicală pentru a se stabili traumele, suferințele, infirmitățile, analize, în urma accidentului de maşină din 10 iulie 1991 , urmând să mă cheme la o altă înfăţişare, la tribunalul din Tel Aviv. Dar a uitat. Şi procesul s-a încheiat, în lipsa mea, dosarul neavând toate actele medicale pentru a mi se putea face dreptate. Cei câţiva medici evrei şi avocaţi, care au pătat imaginea Israel, ca oricare alte uscături ale altor popoare, au rămas nepedepsiţi, singurătatea mea bucurându-se de toată splendoarea existenţei umile în care amândouă trăim. Am primit despăgubire de accident suma de 3000 dolari trimiși în fosta Banca Religiilor. Toți cei implicați în soluționarea dosarului meu, dea Dumnezeu să trăiască și ei cu 3000 dolari, așa cum m-au condamnat ei pe mine. 
Dedic aceste versuri tuturor evreilor, arabilor, românilor, care au contribuit, cu omenia lor, la clipa mea de azi şi mă rog la Dumnezeu, dacă or mai fi în viaţă, să se bucure de timpul rămas, aşa cum şi eu aş dori, dar nu pot.

Poezie dedicată lor.

ia loc singurătate e frig în această viaţă de imagini şterse
exil nostalgic cetate episcopală ne-a prins
ţesem pânza clipei mohorâte rembrandiind ca într-o stampă
avem deasupra stele dedesubt întrebări
suntem împovărate de ceaţă uneori de câte un zbor
sub poarta inimii sub ninsoarea ei
ochii proptiţi de aer pleoapele între cuvinte
norii cu ochi vii ne poartă la tâmpla unui cer îngândurat

ia loc singurătate nu suntem singure pe câmpiile de ghiaţă
o lume de lacrimi se stinge sub gânduri arhitectonice eterne
ca  moartea piramidei o tristă privire ne apasă
ne frânge
aprindem lumânări

French cancan - scris de Elena Toma

M-am trezit dintr-o viaţă trăită demult.
Domniţă la curtea domnească eram pe atunci. Chiuleam de la şcoală, scriam poezii, în Turnul Chindiei din Târgoviştea natală. Cuvintele alergau prin octombrie, luna mea de naştere apărută pe bulevardul plin de castani, crizantema îşi cânta partitura, cu arcuş de vioară.




Azi, sunt o apariţie vestimentară. Scenă a vieţii colorată în lumina reflectoarelor. Trăiesc într-o metaforă tulbure cu imagine plană. Crizantema, albă, de-atunci a devenit roşu-femeie-şpagat, dansează, în chiot, un nou french cancan agăţată de viaţă, agăţată de bară.




Doamne! în această dimineaţă sunt libelulă. Timpul prezent e-nvăţat să deteste iluzia. Arhanghelii veacului cântă simfonia dezastrului. Garsoniera mea este un turn din vată de sticlă, printre gratiile ferestrei privesc fisurile zilei, poemul meu, ca o relatare neutră se-mpiedică în evenimentul banal.
M-am trezit dintr-o viaţă trăită demult. Recit poeme cu glas distinct, gramofon într-un spaţiu, ca o mitologie casnică, lipsită de savanterie rafinată. În jocul dintre inocenţă şi ironie, aruncat între pernele moi, azi, scriu o nouă poezie oglindită, nedumerit, în geamul protejat de grilajul din fier şi durerea-mi amară.

Dintr-un unghi al prezentului, "o Alice" îmbrăcată-ntr-o poezie de foc, udă până la piele, de sub apa de la Fântâni, îmi strigă: "wake up, femeie! ce vremuri trăim!"

p.s.salutări tuturor din pătratul prea alb al garsonierei mele fără parter înalt cu risc avansat de violare de domiciliu

Maimuţa de mătase - scris de Elena Toma

aş vrea să fiu o apariţie frumoasă
cu trupul orei sibilinice şi sâni decoltaţi
să pot fugi de spaimele magice
prin iarba adormită peste cântecul greierilor
peste cuvinte-nfrunzite-n copaci

aş vrea să fiu femeie cu picioare de pasăre
cântând nopţilor insomniace într-o bodegă
cu mult fum şi mese pătrate goală ca mine
în aşteptarea altui răsărit

mă uit în oglindă sunt Luky maimuţa de mătase
umblu desculţă pe o lume de cioburi
încerc să ies din scheletul de piatră
dincolo de carne şi oase eşti tu
spargi noaptea în dinţi

sunt picătura de sânge
căzută pe trecerea spre realitatea mută
surdă nebună femeia fără nimeni
femeia fără nimic cânt imnul tenebrelor
râd de căluţul de mare de sirena care nechează
aş vrea să fiu o apariţie frumoasă
dar nu sunt şi mă mint

Miros a femeie bătrână - scris de Elena Toma

Miros a femeie bătrână. Privind depărtarea, mă-nalţ sub cerul mistic, sub greutatea anilor dezrădăcinaţi. Un cântec trecut de miezul nopţii mă-ntreabă:
- Hei, Legendă a simţului ce râde ! Azi, ce faci ?
- Las ziua să-mi crească alt rid, îi spun. Stai să vezi cum îşi trece mâna prin gândul meu căzut în abisul aceleiaşi flămânde realităţi.
- Şi ? Doar atât ?
- Nuuuu... Uite, colorez timpul. Miros a femeie bătrână, deportez speranţe, şi mă îmbrac în alb.

De dragul tău, de dorul tău... - scris de Elena Toma

Când zbuciumul vieţii mă doboară, încerc să adorm, să-mi liniştesc sufletul neînţeles. Cum închid ochii, imaginea căsuţei în care am crescut, în primii ani ai copilăriei, îmi apare în vis, ca o mângâiere. Căsuţa bunicii mele, Alexandra, rămasă, singură, ca şi mine, sub amurgul învăpăiat al vieţii, brăzdat de zborul înalt şi cântecul stins al păsărilor. Mirosul florilor din pragul casei, culorile vii ale tufelor de trandafiri, bujori, narcisele, zambilele mele atât de dragi îmi alină somnul. Amintirea încă vie a patului cu saltea de paie acoperit cu pătură ţesută de bunica, fereastra încadrată de pânza înflorată cusută de mătuşa Uca, prin care soarele îşi strecura lumina, trezindu-mă, în zori, în mirosul proaspăt de măr şi reavănul pământului.
Ce dor îmi este, ce dor !
Dor de căldura sobei, de răceala podelei acoperită cu lut, sub tălpile goale, dimineaţa, coborând din patul plin de perne umplute cu fulgi de gâscă. Oala de lut, în care bunica îmi lăsa mâncarea, înainte de a pleca la treburile câmpului.
Îmi aşezam strachina pe măsuţa de lemn, şi mă înfruptam din boţul de mămăligă rece, brânză, ouă, roşii din grădină, grăbită să ies în curtea plină de păsări şi animale, atât de dragi, care mă aşteptau, gălăgioase, să le dau hrană, apă. Departe de vicisitudinile vieţii, trăiam ocrotită de iubirea bunicii mele, cea mai frumoasă femeie din sat. Rămasă văduvă, cu nouă copii, a mai găsit răbdarea să-mi mângâie obrajii scăldaţi în lacrimi, de dorul părinţilor, care, parcă, mă uitaseră în braţele ei. Îi simt şi azi mâna aspră, pe spatele încordat de plâns, încercând să mă liniştească, şi nu se lăsa până când adormeam copleşită de blândeţea ei. Bunica mea dragă, iubita mea cu ochii albaştri. De la tine am învăţat să-mi trăiesc însigurarea. Şi cât îmi erai de dragă, seară, în jurul mesei, când din aceeaşi strachină de lut, îmi ofereai bucata ta, încurajându-mă să mănânc, să cresc mare şi frumoasă.
Ce dor îmi este de sărbătorile la care participam alături de tinerii din sat. Mă primeneai şi pe mine, urcam în căruţă şi plecam la târg, să cumpărăm oale, străchini şi linguri de lemn. Să ai ce împărţi, de sfinte sărbători. Nu aveai bani, dar tot îmi cumpărai şi mie o turtă dulce şi mă lăsai la căluşeii roată, în chiotele copiilor veniţi la târg.
Unde sunt vechile tradiţii româneşti de altă dată ? Să mai pot asculta cântând taraful, să văd dansul tinerilor în căutarea miresei. Să mă prind şi eu în hora mare, îmbătată de farmecul viu al culorilor din frumuseţea pământului. Au trecut, toate, ca un vis. Bunica mea, de tine... tare-mi este dor. De ochii tăi, de inima ta. Pradă durerii, minciunii, trădării, într-o lume de cioburi, tu, unica mea amintire de care îmi este atâta dor.

Şerban Georgescu... În amintirea ta - scris de Elena Toma

Într-o zi, primesc telefon de la Şerban Georgescu. Dorea să vină la Piteşti, să-mi prezinte noua lui iubită. Credea că, în sfârşit, găsise vocea, chipul de care avea nevoie, pentru a-şi lansa o nouă compoziţie la festivalul de la Mamaia. Era bucuros, încântat, grăbit să-mi vorbească despre noile proiecte care vizau şi implicarea mea. Ce putea fi mai frumos ? Lângă un Şerban îndrăgostit, viaţa însemna muzică, speranţă, viitor al concursurilor, etc. Era îndrăgostit. Însetat... să iubească, înfometat... să aibă un alt glas, care să aduca nemurirea compoziţiilor lui. Şi asta i-a redat zborul. În ziua aceea, ca de obicei, l-am cazat la hotel Muntenia. Parcă a fost ieri. Mi-a prezentat o tânăra, iubita şi viitoarea lui soţie. Entuziasmaţi, discutam despre lecţiile de canto, pregătirea artistică, Şerban alegând s-o pregătesc eu, ştiind rezultatele elevilor clasei mele de canto. Eram în al 9-lea cer. Mereu, mi-am spus să nu mă las încântată de înălţime, dar... îmi doream, la fel de mult, să particip şi la Mamaia pentru tineret, nu numai la Mamaia pentru copii. Urma să plec la Bucureşti şi să lucrăm acasă la Şerban. Era un nou început, pentru toţi trei. Din păcate, alt început năştea la orizont poezia mea, lacrima, şi acest videoclip.

Am fost felicitată de d-na Eniko Georgescu, pentru realizarea acestui videoclip, in 2007, invitată să ofere premiul Şerban Georgescu, la festivalul Curierul Zilei din Piteşti. Nu am avut puterea s-o întălnesc. Am ales să rămân în umbra evenimentelor, copleşită de amintiri, destăinuiri ale lui Şerban.

În amintirea ta
ai învins depărtările veşmântate în vremea cu lucruri răsfrânte spre noi
sub lespedea arsă de albul timpului omul jucăuş
cu umerii pregătiţi să sprijine cântecul
cum portativul sprijină sunetul atins de glasul încercănat în cheia sol
ai rămas la mijlocul timpului în dansul rotund cât arena inimii tale
prinsă în imnul pieirii într-un registru mai puţin sonor
tu ai deschisă uşa spre lumea surprinsă de inocenţă
făcând din zeci de glasuri podoabe din forme sunete culori adevărată menire
s-a închis poarta lumii lângă zâmbetul tău
după spectacol mâine lumea va începe din alţi sori
ne va fi dor de tine peste sunetul viorii ce umple uneori mistic
noaptea căzută peste anotimpurile din noi
numele tău va rămâne scris pe peretele abisului întunecat de-a binelea


Flori şi lumină, prietenului meu Şerban Georgescu.
- Va urma -

ELENA TOMA : Îmi vreau mările înapoi

Eram între două lumi, înspăimântată ! Moartea Mădălinei Manole mă şocase cumplit. Nu-i înţelegeam gestul. Nici acum, nu cred că s-a sinucis. Am trăit experienţe asemănătoare, în ce priveşte a locui cu soacra şi soţul, sub acelaşi acoperiş se întâmplă inimaginabilul. Dintr-o dată, tot ce nu mi-am putut aminti, ani la rând, m-a năpădit pur şi simplu. Curgeau imagini, cuvinte, o întreagă harababură. Gânduri, melodii, viaţa toată, parcă, se scurgea prin inima mea, adevărat bazar al întâmplărilor. Singură, în spatele gratiilor de la fereastră, prizonieră a propriei mele existenţe, simţeam că mă sufoc. Amintirea vie a Mădălinei, ultimele discuţii pe care le-am avut cu Şerban Georgescu mă cutremurau. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să mă ţină lucidă, să nu o iau razna. Eram prinsă între două lumi. Trei.
Câte o lume, pentru fiecare femeie ascunsă de entitatea mea.
Admirabil gestul colegului tudor65 căruia îi dedic această pagină, în semn de recunoştinţă pentru amabilitatea de a fi lângă mine, virtual.
tudor65, mulţumesc. Mi-ai fost de real ajutor. Mare parte a multor amintiri au revenit, în clipele în care, disperată, te rugam să stai cu mine, să nu mă laşi singură. Memoria mea îşi renăştea prelungirile. Pluteam pe mările lumii albastre. Lumea apelor mi-a ascultat cântecele.

Îmi vreau mările înapoi
Să mă trezesc pe noi începuturi căzută din claustrofobia nocturnă din marginea vieţii.
Să simt iar nisipul cald pe malul mărilor verzi-alb-astre
Să-mi liniştesc sufletul în pasul de dans ca o reverenţă
Îmi vreau mările înapoi
Să pot stinge lumea de lacrimi ascunsă sub gânduri
Să dansez prin sălile de dans ale dorinţelor


Ada Bojana 1981 - Marea Adriatică

Bat Yam 1988 - Marea Mediterană

Bosfor 1990

Marea Neagră - 1970

Izmir 1990 - Marea Mediterană

Istanbul 1990 - Marea Marmara


Kusadasi 1990 - Marea Mediterană

Tel Aviv 1989 - Marea Mediterană

Insula Ada 1981 - Marea Adriatică

Valentin Poienariu - Loc 1 şi Diana Ana - premiul special - Festival Rm-Vâlcea 10 iunie 2009 - talente XXL

Elena Toma si Valentin Poienariu pe video.ele.ro

Life in Tel Aviv

Mă rugam, cu cerul şi pământul, să-mi recapăt memoria. Să înţeleg patimile care au sensibilizat sufletul meu, dureri care au marcat, iremediabil, restul existenţei mele. Să înţeleg de ce golul imens din inima mea mă ţine departe de viaţă, de lume, sau mă aruncă în vâltoarea emoţiilor.
Cere şi ţi se va da, spune Hristos
Am cerut şi am primit. Un mesaj însoţit de fotografii din Israel trimis cu inocenţă pe Facebook mi-a cutremurat temeliile sufletului. Locurile prin care dormeam sub cerul liber, amnezică, a nimănui. Fără identitate, fără nimeni şi nimic, în afară de Dumnezeu. Rătăcită în Ţara Sfântă. Dacă ar exista fericire, am trăit-o, acolo, dincolo de mine, stăpână a pământului sub albastrul cerului. Mă iubea Mediterana. Cu valuri tandre, îmi mângâia trupul lovit, îmi răcorea sufletul uitat printre străini. Nisipul cald îmi era pernă. Parcurile mă acopereau cu ramuri de măslin, întinsă pe băncile nopţilor în căutarea somnului dătător de speranţe. A fost ca în poveşti. O poveste care a durat ani şi ani. Era nevoie de timp, să devin cea de azi, să vă pot saluta din Palatul Culturii Mele înconjurat de verdele şi reavănul pământului.
Am mulţumit celei care a avut plăcerea să-mi încânte privirile cu fotografii din Israel.
Cere şi ţi se va da ! Cum eu am cerut şi am primit. Şi răspunsul ei !
"Lazu Agneta 27 martie la 13:42 Raspunde

Imi pare rau ca albumul v-a reamint asa o trauma din trecut, daca cunosteam situatia nu l-as fi trimis. Pur si simplu l-am trimis la prieteni pentru ca mi s-au parut imagini interesante ! Va doresc un sfarsit de saptamana placut, numai succese si o viata in care sa fiti ferita de astfel de "experiente"in viitor."

Nici nu ar fi putut fi altfel. Nu e la îndemâna oricui să doarmă sub cerul liber, prin parcuri, pe malul mării. LOCURI INTERESANTE, locurile alese de Dumezeu pentru a-mi odihni trecerea spre femeia de azi.

Anonim... ţărm, în calea rătăcirii mele, Hrisots a înviat !

Pluteam în derizoriu, pe o mare de gânduri... spre orizonturi gri, neconturate.
Aleşi ai Domnului, la ceas de cumpănă, trimişi să-mi fiţi ţărm, necunoscută-mi este lumea senină în care am ajuns.  Păşesc cu grijă, mulţumind Domnului Dumnezeu, pentru grija ce-mi poartă. Azi, la împlinirea a patru luni de echilibru, primiţi recunoştinţa mea.

Doamne, Îţi mulţumesc ! Şi mă rog Ţie, Doamne !
Milostivenie pentru Anonimul ţărm al rătăcirii mele şi pentru robii tăi Anişoara şi părintele Bogdan Ioan.
Dă-le sănătate, putere, ai grijă de familiile lor.
Alină-le durerea, cum TU, Doamne, prin ei, ai alinat durerea mea.
Alungă vrăjmaşii din calea lor, apără-i de necazuri.
Fii sprijinul lor, cum sprijin îmi sunt ei, cu voia Ta, Doamne. Amin !

Mă rog Ţie, Doamne, ai milă şi îndurare pentru fiicele mele Andreea şi Anamaria.
Iartă-le neputinţa. Dă-le sănătate, ocroteşte-le, ajută-le să-şi deschidă inima şi sufletul.
Sănătate şi ocrotire, pentru nepoata mea Irina. Mă mistuie dorul de ele !
Ajută-ne, Doamne, să ne regăsim, aşa cum sufletul meu şi-a dorit dintotdeauna.
După cum numai Tu ştii, Doamne, ce-nseamnă iubirea, durerea pentru copii, aşa cum Tu, Doamne, ai iubit şi jertfit unicul Tău Fiu, întru iertarea păcatelor noastre, iartă greşeala lor.

Pace, sănătate şi rod pe pământ, dă-ne, Doamne Iisus Hristos, LUMINA LUMII !
Să Te slăvim, în vecii vecilor ! Amin !
Hristos a înviat !

Îngerii mei păzitori - Israel 1991-1995

Cum să vă pot mulţumi, oameni buni, trimişi de bunul Dumnezeu să mă ridicaţi spre lumină ? Din puţinul vostru, am primit hrană şi îmbrăcămite. La ceas de cumpănă, aţi fost umărul pe care m-am sprijinit. Să pot merge pe drumul destinat, la rândul meu, să fiu sprijin. Nimic din cele petrecute, din 1991 până în prezent, nu s-ar fi putut întâmpla, dacă voi nu aţi fi existat, îngerii mei păzitori, cu voia lui Dumnezeu. Binecuvântaţi să fiţi. Să aveţi sănătate. Dumnezeu să vă aibă în grijă, aşa cum, în acele vremuri disperate, eu am fost una din grijile voastre şi nu m-aţi lăsat. Aţi lăcrimat şi îndurat alături de mine. Mi-aţi fost acoperiş, pâinea cea de toate zilele, mângâierea, speranţa dată de Dumnezeu, ca semn că nu m-a părăsit şi îmi este umbra.