Să ţinem pământul în braţe - scris de Elena Toma

Aseară, aproape de ora 22, mă dădeam de ceasul morţii, cum zice vorba, în căutarea unor cărţi mai speciale. Trebuia să mă documentez pentru emisiunea radio Club XXL.
Şi cum stăteam eu şi mă frământam, mă apelează, pe mess, o cunoştinţă mai veche, din Piteşti.
- Salut ! Mă mai ţii minte, Elena ? Am vorbit noi, anul trecut.
- Bună seara, Irina, scumpa mea. Desigur, îmi amintesc de tine. Ce mai faci ?
- Mama mea este în vizită, a venit de la Baia Mare. Zice că te ştie din vremea când cântai. Ţi-a văzut blogul şi vrea să te cunoască, să te salute, personal.
Te invităm la o palincă şi un pahar de vorbă. Ce zici, vrei să vii ?
- Minunat ! Cărui artist nu îi face plăcere să ştie că, în ciuda anilor trecuţi, lumea îşi mai aminteşte de el ? Şi eu doresc să o cunosc. Cum procedăm ?
- Păi, vin cu maşina, te iau, şi te aduc la mine.
- La ora asta, fată dragă ? E târziu, sunt cam fleşcăită. Nu vreau să las o impresie naşpa.
Hai s-o lăsăm pe mâine, pe la 11. E bine aşa ?
- Eeee, lasă, nu îţi face probleme, mama te ştie. Dă-mi, repede...
numărul de telefon, să te sun.
Grăbită, trepidând, excitată de idee, scriu, febril, numărul, încercând să-mi imaginez prin ce urma să trec, acceptând invitaţia. După câteva secunde, telefonul începe să sune. Gâtuită de emoţie, nehotărâre şi toată gama, încep să turui...
- Măi, fată, sunt în pijama, pregătită de culcare. Abia mai ţin ochii deschişi. Până mă schimb, mă aranjez, şi eu, ca tot omul... se face miezul nopţii.
- Fii serioasă, îmbraca-te, vin să te iau. Nu trebuie să te machezi, să te aranjezi, prea mult. Suntem ai casei.
- Eu sunt machiată, rujată, se aude o voce feminină... urmată de un hohot sănătos.
- Nu eşti normală, Irina. Dar... ce-i normalul ? În plus, invitaţia sună tentant. Ok, te aştept în faţa blocului meu, la ora 22. Doamne, nebună mai eşti, fată dragă.

Am inchis computerul şi, cu gândul la doamna al cărei glas îl auzisem spunând : sunt machiată, rujată, îmbrac, şi eu, la repezeală, o ţinută sport. Mă rujez, un pic, iau de pe un raft patru cărţi din cele scrise de mine, pentru a le oferi prietenelor mele, şi, la ora stabilită, ies în faţa blocului. Era prima oară când o vedeam pe Irina. Venise însoţită de soţul ei. Tineri, amabili, am ţinut-o într-un râs, până la locuinţa lor.
Cum îmi este mie dat să am parte numai de înălţimi de tot felul, normal, am urcat până la etajul patru. Cu sufletul la gură, gâfâind, pătrundem în apartamentul spaţios, elegant, proiectat, special, la dimensiuni confortabile. Pe un fotoliu, o doamnă distinsă, abordând un zâmbet prietenos, mă privea... amuzată.
Am izbucnit în râs. Parcă o ştiam, de o viaţă şi întâmplarea fericită ne-a readus aproape, la ceas de noapte. Aşa am avut onoarea să o cunosc pe d-na Ciello Cecilia, mestru extrasens, internaţional bioterapeut. I-am oferit cărţile mele Maimuţa de mătase şi Fiinţe dificil de fixat, şi ne-am îmbrăţişat, cu emoţie.M-am trezit spunându-i lui Ciprian că avea un fier în brațul drept, probleme  la locul de muncă, tangențe cu haine militare, și, pentru viitor, le-am descris un spațiu unde ei aveau să investească. Irina a izbucnit în râs, ei deciși fiind să plece din Pitești. Dar, când au inaugurat cafeneaua, am fost prima invitată...

A urmat o seară magică. La rugămintea Ceciliei, în fumul de tigară şi aromă de palincă, sub privirile dilatate ale Irinei şi ale soţul ei, Ciprian, am citit poezii, din cărţile dăruite de doamna de la miezul nopţii, care a avut dorinţa de a mă saluta, personal. Cărţile erau semnate Albert Oleic.

- Ce poezii frumoase, exclam, plină de încântare. Cine este autorul ?
- Albert Oleic sunt eu. Dacă citeşti invers Oleic, descoperi numele meu: Cielo, spune, zâmbind, Cecilia. 

Eeee, mai zi ceva, dacă mai poţi, Eleno, îmi zic, în gând. Ce surprize frumoase îţi rezervă viaţa.
La rândul ei, Cecilia a citit poezii din cartea mea. Dacă ar fi existat şi un pian, aş fi avut o mare plăcere să-i aud glasul, în acorduri minore, aşa cum îi stă bine oricărei poezii... să alerge spre sufetul omenesc. Ne-am făcut planuri, cum le stă bine nebunilor frumoşi, atunci când se întâlnesc. Voi realiza un videoclip, protagonistă fiind dna de la miezul nopţii piteştene, şi vom scrie şi o carte ilustrată cu picturile mele. Cartea are deja titlul stabilit:
                                                       Să ţinem pământul în braţe.
Târziu, după miezul nopţii, m-am despărţit, cu greu, de noii mei prieteni. Ajunsă acasă, cu braţele pline de cărţi, am adormit liniştită. Cărţile de care aveam nevoie, pentru emisiunea Club XXL, erau lângă mine, aşteptând ziua... pentru a fi răsfoite.

Vă recomand cărţile prietenei mele Ciello Cecilia, alias Albert Oleic
- Nu te deschide, floare
- Învaţă... de la toate
- Apa trece, pietrele rămân
- Lumina din suflet îţi dă culoare

O melodie, dedicaţie prietenilor mei, aşa cum obişnuiesc, din partea casei.