De dragul tău, de dorul tău... - scris de Elena Toma

Când zbuciumul vieţii mă doboară, încerc să adorm, să-mi liniştesc sufletul neînţeles. Cum închid ochii, imaginea căsuţei în care am crescut, în primii ani ai copilăriei, îmi apare în vis, ca o mângâiere. Căsuţa bunicii mele, Alexandra, rămasă, singură, ca şi mine, sub amurgul învăpăiat al vieţii, brăzdat de zborul înalt şi cântecul stins al păsărilor. Mirosul florilor din pragul casei, culorile vii ale tufelor de trandafiri, bujori, narcisele, zambilele mele atât de dragi îmi alină somnul. Amintirea încă vie a patului cu saltea de paie acoperit cu pătură ţesută de bunica, fereastra încadrată de pânza înflorată cusută de mătuşa Uca, prin care soarele îşi strecura lumina, trezindu-mă, în zori, în mirosul proaspăt de măr şi reavănul pământului.
Ce dor îmi este, ce dor !
Dor de căldura sobei, de răceala podelei acoperită cu lut, sub tălpile goale, dimineaţa, coborând din patul plin de perne umplute cu fulgi de gâscă. Oala de lut, în care bunica îmi lăsa mâncarea, înainte de a pleca la treburile câmpului.
Îmi aşezam strachina pe măsuţa de lemn, şi mă înfruptam din boţul de mămăligă rece, brânză, ouă, roşii din grădină, grăbită să ies în curtea plină de păsări şi animale, atât de dragi, care mă aşteptau, gălăgioase, să le dau hrană, apă. Departe de vicisitudinile vieţii, trăiam ocrotită de iubirea bunicii mele, cea mai frumoasă femeie din sat. Rămasă văduvă, cu nouă copii, a mai găsit răbdarea să-mi mângâie obrajii scăldaţi în lacrimi, de dorul părinţilor, care, parcă, mă uitaseră în braţele ei. Îi simt şi azi mâna aspră, pe spatele încordat de plâns, încercând să mă liniştească, şi nu se lăsa până când adormeam copleşită de blândeţea ei. Bunica mea dragă, iubita mea cu ochii albaştri. De la tine am învăţat să-mi trăiesc însigurarea. Şi cât îmi erai de dragă, seară, în jurul mesei, când din aceeaşi strachină de lut, îmi ofereai bucata ta, încurajându-mă să mănânc, să cresc mare şi frumoasă.
Ce dor îmi este de sărbătorile la care participam alături de tinerii din sat. Mă primeneai şi pe mine, urcam în căruţă şi plecam la târg, să cumpărăm oale, străchini şi linguri de lemn. Să ai ce împărţi, de sfinte sărbători. Nu aveai bani, dar tot îmi cumpărai şi mie o turtă dulce şi mă lăsai la căluşeii roată, în chiotele copiilor veniţi la târg.
Unde sunt vechile tradiţii româneşti de altă dată ? Să mai pot asculta cântând taraful, să văd dansul tinerilor în căutarea miresei. Să mă prind şi eu în hora mare, îmbătată de farmecul viu al culorilor din frumuseţea pământului. Au trecut, toate, ca un vis. Bunica mea, de tine... tare-mi este dor. De ochii tăi, de inima ta. Pradă durerii, minciunii, trădării, într-o lume de cioburi, tu, unica mea amintire de care îmi este atâta dor.