Moş Nicolae eşti obosit de-atâta drum
ia loc lângă sobiţă copiii dorm
au pregătit ghetuţele
aşteaptă darurile tale
dar înainte de-a le împărţi cadouri
hai să vorbim
mi-e dor
vorbeşte-mi despre ochiul încercănat al lunii
când cerul plânge să astâmpere setea pământului
despre fetele cu zâmbet alb
înfipt în pofte la miezul nopţii ca un hoit de negresă
dedată plăcerii în dans ondulat de ritmul stelelor
vorbeşte-mi despre fericire mizerie
seniorii cu picioare lungi şi aripi de condor
despre ce spune pământul când e plin de rouă
ascuns în roşul răsăritului amestecat cu nori
vorbeşte-mi despre chinurile Terrei
din seva durerii stoarsă din cârpele a mii
şi milioane de suflete lipsite de iubire
cum naşte lutul curcubee fără tomnaticele ploi
pe-obraz se prelinge o lacrima mumificată
îngenunchiată păgân sub ridul ochiului drept
mai poţi vedea în mine copilul de-altădată
răspunde-mi Moş Nicolae copiii dorm
dar în adâncul sufletului şi eu te mai aştept
Vă mulţumesc (versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986)
RăspundețiȘtergereÎntreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.
Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.
Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.
Acest popor doreşte întregul adevăr
Şi-acum când grea e iarna şi iarăşi sunt probleme
Nevoie e de oameni, "nu de justificări",
Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: "Acum ori niciodată!"
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.
Ce radicalitate în felul omenesc
De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,
Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,
De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.
În vremurile grele pe care le trăim
Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.
Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,
Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte
Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem
Care prin sine însuşi falsifică şi minte.
Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,
Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,
Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,
Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.
Să vină primăvara conştiinţei româneşti,
Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii,
Exemplu de-nnoire pornind din Bucureşti:
Un neam care-şi iubeşte şi pe bătrâni, şi pruncii.
Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,
Să vină Adevărul, să vină Primăvara.
poezie de Adrian Păunescu
Anonim... si eu astept adevarul, ca pe o primavara. il astept, vreau eu asa... pana vine.
RăspundețiȘtergerenu ma deranjeaza viitoarele reincarnari.