joi, 27 iulie 2017

Mi-a îmbătrânit carcasa, dar sufletul e tot copil


În apropierea satului copilăriei mele curge un râu. După ploaie, dă iama-n albia lui. Se umflă, neicușorule, devine fluviu, nu alta. Bre, și mi se face câte un dor, că de-abia pot să-l duc. Când Dumnezeu uita pământul în arșița soarelui de crăpau și pietrele de sete, noi, copiii de pe ulița bunicii ne adunam în gașcă și plecam la găurit apa. Dar asta numai după ce ne terminam treburile-n gospădărie.
            

Eu, spre exemplu, la cei șapte anișori ai mei, măturam bătătura, largă, cu ditamai măturoiul de nuiele. Mă cam opinteam, na ! Nu era de joacă ! Măturoiul,  aproape cât mine, mă răzbea, des. Dar nu mă lăsam. Mă-ndârjeam, nene ! Mă propteam în el,  și dăi, și dăi... Hârști, în sus, hârști, în jos, făceam ograda lună. :) Eram voinică, frate. În septembrie, mergeam la școală, cl. I-a :)
Parcă o aud, pe Maica, bunica mea, dimineața, când abia îmi mijeau ochii :
- Ai, fa, maică, îți place laptele ?
- Daaaaa, Maică, mai întrebi ? strigam de sub cearceaf,  cu ochii bulbucați de somn.
- Ei, bine ! Atunci, dă-te matale jos din pat și du vaca la văcar. Se ridică soarele pe cer și trebuie să plecăm la munca câmpului. Când vii acasă, dai mâncare la păsări, mături ograda. De ți-e foame, îți lăsai în coș niscai roșii, ceapă, ouă fierte, brânză, mămăligă. Să tot ai poftă. Vezi că e și lapte bătut, pe corlată-n pridvor.
Și plecau Maica, mătușa Uca, cu sapa și bocceluța cu mâncare-n spinare, spre ogorul din marginea satului unde se-ntindeau hectarele noastre. Rămasă singură, stăpâna pământului, mă executam.
Duceam vaca la păscut, la islaz, unde se adunau vitele satului. Veneam acasă, dereticam cele trebuincioase și, conform semnalului, ieșeam pe uliță și fluieram, anunțând, astfel, ” alinirea. :) 

Obosiți de atâta trudă, ne adunam în gașcă, copii cu vârsta între 5-10 ani. Care mai decare în chiloței și maieu, băiețeii. Fetițele, cu părul prins codițe și rochițe pân”la cur. Se vedeau chiloțeii atârnând.
Desculți, fără prea multă hărmălaie, pe șest, porneam spre râu. Eu nu aveam curaj să merg desculță. Tălpile mele nu erau obișnuite cu arșița pământului și nici ciulinii răsfirați pe islaz, până la râu. Purtam săndăluțe. Nu ezitam să mă scald încălțată, chiar dacă erau noi. :) Ajungeam acasă cu ele bălțate, jerpelite, dar merita papara încasată :)
Aveam noi un loc marcat de tufișuri înalte și o salcie pletoasă, care umbrea oleacă locul, să nu ne bată soarele prea tare în cap. Era numai bun de găurit apa, la scăldat.
Cum ajungeam, care cum se-nghesuia la săritura de la trambulină, nene. Malul era ” trambulina ” noastră. Se făcuse cărare, pe unde alergam noi, să ne luăm viteză, să ne aruncăm, lovind aerul cu brațele ridicate. Altfel, nu era demn de statura noastră. Unul după altul, îmbrăcați, încălțați, care cum eram, bâl-dâ-bâc, găuream apa, în chiote de bucurie. Cei mai înalți, se aruncau unde apa le venea până la umeri. Exista șansa să te îneci, dacă râul era învolburat și nu știai să înoți. Altfel, odată ajuns în apă, rămâneai cu picioarele înfipte pe fundul râului,  acolo unde apa era mai mică. Nu riscam :)
Ne uita Dumnezeu la râu, veselindu-ne, rupându-ne în figuri, așa, să merite scandalul ce urma, prinși cu ocaua mică, luați la șuturi și omor, pentru că mergeam la râu , de capul nostru. După câteva ore, leșinați de foamne,  sleiți de putere, plecam spre casă,  cu sufletul cât furnica, acriți de panarama care urma. Dar cădeam frânți de oboseală. Nici nu mai auzeam sudalmele bunicilor, părinților. 
Doamne, mi-a îmbătrânit carcasa, dar sufletul e tot copil.
Ne naștem, trăim, murim copii !
Elena Toma