LA BÂLCI, DE SF. ILIE... HAIDA, LUMEEEE, ȘI IAR HAI ! :)

Înainte de marea colectivizare, care a dus la sapă de lemn țăranul român, bunica mea, văduvă cu nouă copii, unul fiind tatăl meu, avea căruță cu doi cai, pe lângă alte animale, păsări, ca tot omul de la sat. La sărbători, mă lăia, în copaia mare de lemn, îmi freca pielea cu săpun de casă (făcut după rețeta ei proprie) de ziceai că am râie, sub ploaia de gemete determinată de usturimea ochilor invadați de clăbuci :) Apoi, mă primenea cu hăinuțe curate și ne pregăteam de plecare la BÂLCI, de Sf. Ilie.

Măi neică, împodobea bunica ditamai căruța, caii, de ziceai că mergem în pețit. Ghirlande de clopoței răsunau la gâtul cailor. Flori la pălărie, flori împletite în cosițe. Lipsea parfumul. Nu cunoșteam produsul. Miroseam a apă lină de izvor, proaspătă eram, ca o piersicuță. :) Cococață pe băncuța din spatele birjarului, ( adicătălea mătușa mea, Uca, - de la Vasilica, prescurtare, dar mică fiind, nu puteam rosti Vasilica, deci Uca ) :) chiuiam, fericită. Mă așteptau călușeii, bărcuța, roata mare, lanțurile, în care mă delectam scrutând cerul, lumea mea mirifică de-o zi.
Ajunse-n vâltoarea bâlciului ticsit de lume-n strai de sărbătoare, în timp ce bunica și Uca, mișunau printre maldărele de oale, străchini, linguri de lemn și altele asemenea acareturi aduse la bâlci, topăiam printre delicii :)
După ce amețeam călărind călușeii, îmi alegeam o bărcuță roșie. Îmi plăcea, la nebunie. Mă balansam, până făceam roata, spre disperarea bunicii care-mi striga :
- Fa, maică, stai mai încet, să nu-ți iei zborul. Dau de dracu cu tac-tu.
Coboram din bărcuță și alergam spre nea Gheorghe, maestru specializat în prepararea halviței, vată pe băț, turdă dulce, și alte dulciuri de sezon . :) Trai, pe vătrai, neicușorule, nu glumă. Ce era -n suflețelul meu. Unică bucurie a vieții, în lipsa basmului, a poveștilor de adormit copii.
În familia mea, nu prea avea cine-mi spune basme, povești, etc. Abia, târziu, la grădiniță, apoi la școală, am descoperit basmul, de care m-am îndrăgosit :) Părinții mei, oameni simpli. Mama orfană, crescută de o familie de orășeni, în Târgoviștea natală, tatăl, fiu de țăran sadea, într-o familie cu alți opt copii, trăit la vreo 22 km de urbea mea natală. Nu puteam avea pretenții la alint, răsfăț, jucării, etc . D-aia sunt o ființă greu de fixat, ca să zic așa :), rătăcită printre cuvinte, sunete, culori. Vai de viața mea. :)
Azi, mai singură ca niciodată, departe de cei dragi plecați în veșnicie, am fost la Profi. Mi-am cumpărat halviță, rahat, nuga, marca Sultan. O, ce bunătate. Cu lacrimi pe obraz, dornică să retrăiesc acele clipe mirobolante, în aerul greu respirabil, m-am așezat, la umbră, pe o bancă. Trebuia să-mi trag sufletul, abia mai mișcam. Și totuși, simțind cum îmi plouă în gură, leșinată de poftă, am desfăcut ambalajul halviței, și... pun-te pe înfulecat, nene. Și dăi, și dăi...
- Hoooo, nebunoooo ! Mai ușor, bre. Mori, dracu, plesnești p-aci și nici n-are cin” să te-ngroape ! , îmi zic, mânjită pân” la urechi :)
Ce era la gura mea, neneeee.. ca-n basme, nu alta :) M-am înfruptat cu nesaț.
Abia acum, scriind, realizez cât mi-e de dor de cei plecați în veșnicie. Am rămas doar eu, ca farul stins, la marginea vieții. Aprind o lumânare, în amintirea lor. Dumnezeu să-i odihnească. De mine, cine își va aminti ?
Elena Toma