ierburi sălbatice, care creșteau la marginea islazului.
Așa petreceam ziua de Sf. Ilie, demult, în satul bunicii mele, Alexandra, cea mai frumoasă femeie din satul copilăriei.
Treceau zile, săptămâni, fără un strop de ploaie. Sătenii aveau un obicei, rămas adânc, în amintirile mele, din vremea vacanțelor petrecute la bunica. Pe ulița noastră locuiau familii, rude ale bunicilor mei. Practic, eram neamuri, eu, un fel de verișoară cu ceilalți copii apropiați vârstei mele.
De Sf. Ilie, ne adunam în fața casei, copleșiți de importanța actului dedicat sărbătorii, ritual plin de fast, decoruri de specialitate, etc
:) Copii de grădiniță fiind, numai buni de râsu plânsu :), ne despuiam, la pielea goală. Rudele ne legau, în talie, bozii înșirate pe un cordon, sfoară, ce nimerea fiecare.
:)
Odată ” decorați”, săream, de pe un picior , pe altul, cântând
PAPARUDA-RUDA, implorând ploaia să vină, în timp ce găleți cu apă erau
aruncate peste noi, ca să avem spor la cântat și țopăit :) Anii copilăriei, singurele amintiri frumoase, în vâltoarea vieții care mi-a pârjolit inima, sufletul. Obiceiuri demult apuse într-o țară prizonieră corupției, debandadei politice în fața căreia rămânem spectatori neputincioși. Până când, fraților ? Toate au o limită. Ajungea-ne-ar, pe toți
:) ( limita, desigur )Elena Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.