vineri, 21 iulie 2017

Sărutul din Bulevardul Castanilor


Anul 1969, anul premierelor :) La vârsta de 16 ani, reușisem, din prima, examenul la Carabela, cel mai tare  liceu din județul Dâmbovița, renumit pentru înalta calificare a profesorilor. Părinții cumpăraseră, în sfârșit,  televizor, scutindu-mă, astfel, să-mi mai zgâiesc ochii pe fereastra Dumitreștilor, de  la parterul blocului, pentru a urmări campionatele de fotbal, festivalul de la Mamaia și altele. Aveam și noi televizor. :) SIRIUS, alb-negru, trona în colțul camerei, funcțional zi lumină. Așa, ca să-mi ajungă :)


În plus, cu toată modestia, ne-am instalat și telefon. Nu aveam agendă telefonică, dar era de înțeles. Abia mijeam  ochii pe întinderea vieții, care, cu brațele deschise, mă aștepta la cotitură să-mi învinețească, albăstrească destinul. Eram fericită, dornică să cunosc lumea, să-mi fac prieteni.
Aveam telefon, trebuia să am și cui telefona, păi nu ?
Drept răsplată, pentru media obținută la examen, părinții mi-au cumpărat o rochiță albă, un pantof cu toculeț, și, luxul vremii, ciorapi cu dungă, nene. Era mare boierie, chit că dunga aia nu prea stătea dreaptă, pe grisinele mele :) Dar.. eram elevă de liceu, cl. a IX-a. Pfff... domnișorică în toată regula, frate.            :) Nu aveam nici unde purta frumusețe de vestimentație. Traiul modest mă situa spre marginea societății unde nu se-ntâmpla mare lucru. Evenimentul să vină. Aveam, la discreție, timp:)

Vorbeam de lup și lupul la ușă :) Într-o zi, plimbându-mă pe aleea din fața blocului, primesc invitație la ” un ceai dansant”, din partea unei foste colege de școală generală. Sintagma ” ceai dansant ” îmi era necunoscută. Cerând explicații, am înțeles cum stătea treaba: muzică, dans, băuturi răcoritoare, fructe, dulciuri, jocuri de copii. Nimic mai frumos.
Îmbrăcată, dichisită, ca scoasă de la cutie, mă trezesc în mijlocul nebunilor frumoși,  liceenii clasei a X-a, într-o vilă cu o arhitectură frumoasă, pe Bulevardul Castanilor. Gazda, un adolescent cu ochii negri precum mura, m-a primit cu aceeași prietenie, chiar dacă nu făceam parte din gașca lui.
Sociabilă eu, sociabili ei, ne-am împrietenit repede. Am dansat, zbuciumat, cântat, umflat mațele cu sucuri, fructe, dulciuri, cafea...
La vârsta 16 ani, am băut, prima dată, cafea, acolo, la ”ceaiul dansant” :) Nu prea știam să țin ceșcuța în mână, dar mă străduiam să fac față, prinzând eleganță din  mers :)

- Hai să ne jucăm Sticla sărutului, aud o fată strigând.
Habar nu aveam ce joc putea fi. Retrasă, priveam cu discreție mișcările tinerilor. Așezați în cerc, roteau, în mijloc, o sticlă. Capetele sticlei indica perechea care urma să se sărute într-o cameră alăturată.
Hm ! Pentru mine, așa ceva era adevărată blasfemie. În primul rând, nu știam să sărut. Văzusem la televizor filme de dragoste ale epocii, era fascinant, dar... cum să săruți un necunoscut ?  Numai iubind, poți simți, trăi asemenea intimitate, îmi spuneam, în gând, revăzând, imaginar, cele citite în cărțile scrise pentru adoloscenți, cărți cumpărate de biata mama, dornică să mă instruiască, apere, cultive, pe cât și cum putea, ea, orfană de mamă, fără educație și școală prea multă.
Mulțumesc, mămica mea, îmi spun acum,  cu lacrimi în ochi ) Dumnezeu să te odihnească în pace.

Revenind, priveam, mă minunam, și mă amuzam copios de cele ce vedeam, acolo, sub acoperișul vilei din  Bulevardul Castanilor. La un moment dat, gazda mă invită să particip și eu, motivând că este jocul sărutului pentru toți. Emoționată, fascinată de negrul din privirea lui, m-am trezit antrenată, prinsă-n jocul sărutului,  convinsă că mie nu mi se va-ntâmpla.
Dar, nu spune nu, până nu treci pragul, zice vorba. :) Nici una, nici două, iată- mă în camera alăturată, față în față cu Mihai, gazda noastră. Fâstâcită, nu știam cum să reacționez. Nu interpretam vreun rol al unui scenariu de film, deci... ? Tăcută, cu flăcări în obraji, m-a apucat tremuratul.
- Hai, sărută-mă... Apoi te sărut și eu, spune Mihai.
- Nu știu ce trebuie să fac. Nu mi s-a mai întâmplat, răspund, ridicând ochii la înălțimea lui, proptindu-mi privirea pe liniștea clipei, rușinată. 
- Serios ? Hai că te învăț eu..
Aplecându-se,  îmi cuprinde fața cu ambele mâini și, abia respirând, îmi atinge obrazul, cu un pupic nevinovat. 
- Acum, fă și tu la fel, zise, desprinzându-și mâinile de pe fața mea.
Ridicându-mă pe vârful picioarelor, aplecându-i capul, îl sărut pe frunte.
Fără alte cuvinte, ținându-ne de mână, ieșim din cameră, în aplauzele nebunilor frumoși, care-și așteptau rândul.

Din acea zi, Mihai a însemnat pentru mine dragostea dintâi. Ajunsă acasă, i-am trecut numărul de telefon în proaspăta mea agendă telefonică. Nu am cutezat să formez acel număr. Ne salutam, arar, când se-ntâmpla să ne încrucișăm drumurile spre liceu. Visam cu ochii deschiși, așteptând ziua  când o nouă atingere ar fi fost posibilă. Dar... totul a rămas vis, până azi... când amintirea primului meu sărut îmi dăinuie-n suflet. Nu va ști ce a însemnat pentru mine.
O trecere adolescentină,  pe Bulevardul Castanilor. Ce dor îmi e de tine, INOCENȚĂ !
Elena Toma