”FĂI, LISANDRO ! DACĂ NU-MI FACI COPII, TE LAS” -

Și, uite așa, amenințată, se puse bunica mea pe făcut copii. Dar, nu oricum, nene. Caznă mare, nu glumă. Fiind cea mai frumoasă fată din satul copilăriei mele, bunica Alexandra s-a măritat, cum altfel, cu un flăcău frumos, din neamul lui Mitroi. Neam mare, înstărit. O uliță- ntreagă, din câte-mi amintesc, era străjuită, pe ambele părți, de frații bunicului Marin al lui Mitroi și ai bunicii. Fiecare, după însurătoare, își ridica o casă, după posibilități. Oameni gospodari, trăiau din recolta câmpului, animale, păsări, legume, fructe crescute în grădina casei.

Pe bunicul Marin îl știu doar din tabloul atârnat, pe perete, într-una din cele cinci camere ale casei. Lucra la oraș, în fabrica de utilaje. Făcea naveta, zilnic, cu trenul. Din poza alb-negru, o frunte înaltă, ochi cu priviri pătrunzătoare, scăpărători, deasupra mustății, bărbia fermă, îmbrăcat la costum, cravată, ca pentru buletin, umbrea încăperea. Țăran voinic, destoinic, s-a-nsurat din dragoste mare. Și-a ridicat o casă impunătoare, la acea vreme, pregătindu-se, parcă, să aibă familie numeroasă, familist convins, iubitor de copii.

Numai că frumoasa lui mireasă nu rămânea deloc grea.

- Făi, Lisandro ! Dacă nu-mi faci copii, apăi să știi, fa... eu te las, a răsunat glasul îmbufnat al bunicului, speriat că și-a luat femeie stearpă.

Bunica, ce să facă, ce să facă ? Își iubea bărbatul. Nu dorea să-l piardă. Frumos cum era, fetele din sat, una, două, ar fi sărit în brațele lui. Decisă, cu Dumnezeu în suflet, trimisă parcă de voia LUI, s-a dus biata bunica la vraciul din sat.

- Lisandro, fa ! Tu porți un blestem greu. Dacă vrei să rămâi grea, trebuie să te scalzi, de trei ori, sub o salcie aplecată peste râul din marginea satului, la miez de noapte cu luna plină. Numai așa vei reuși. Te va vedea Dumnezeu și -ți va dărui copii.

Și, uite așa, se puse bunica pe numărat zile și nopți, în așteptarea miezului de noapte cu luna plină. Făcu baie, după spusele vraciului, sub salcia pletoasă, simțind parcă mângâierea apei peste trupul fraged de femeie ce se vrea împlinită.

După ceva vreme, se împlini sorocul. Peste ani, nouă copii, șapte băieți și două fete, umpleau casa, cu strigătele, râsul lor, sub privirile fericite ale lui neica Marin al lui Mitroi.

Timpul trecea, copiii creșteanu, împlicați, cu rândul, în treburile casei și ale câmpului. Erau fericiți. Fiecare copil avea un loc de casă și un lot de pământ , în câmp, cum se obișnuia la vremea aceea. Era muncă, nu glumă... dar și roadele pământului erau pe măsură.

Într-o zi, bunicul n-a mai ajuns acasă. Așteptat, în jurul mesei de lemn cu trei picioare, încărcată cu străchini pline de bucate, bunicul n-a mai ajuns. Nici până-n seară, nici a doua zi. Abia a treia zi, a venit veste. Vrând să coboare din tren, aplecat prea mult în afara vagonului, în gara Bănești, a fost lovit de alt tren.

A murit, pe loc. În urma lui... Lisandra, lăuză, după cel de-al nouălea copil venit pe lume, îndoliată, înconjurată de copiii atât de mult doriți, și-a urmat destinul. I-a crescut, singură, cum a putut. Venirea comuniștilor la putere a sărăcit-o. I-au luat pământul, căruța, caii, vacile, oile, tot. Copiii au crescut, care cum a nimerit, fără școală multă, plecând, cu timpul, fiecare, la casa lui. Unii, la oraș, alții, în sat.

Bunica a rămas cu Uca, sora tatei, care a îngrijit-o până s-a-ndurat Dumnezeu s-o ia în cele veșnice. Amândouă, singure, au muncit la colectiv, trăind din amărăciunea produselor date de comuniști. Am fost prima și cea mai iubită nepoată. Născută la 1 aprilie, bunica s-a stins, la vârsta de 85 de ani. Am jelit-o trei zile și trei nopți. Când pământul începuse să-i acopere coșciugul, am leșinat. Ființa cea mai dragă plecase.

Ce glumă, farsă, a fost viața ei ? DESTIN ? 
Elena Toma