luni, 24 iulie 2017

Nu haina îl face pe om

Banii nu sunt un criteriu neapărat pentru a -ți permite să porți o vestimentație frumoasă. Pe scena festivalului de la Amara, 1973, purtam o rochie lungă, o mătase fină, dar cu desene aiurea. Păcat de model, (creație proprie, har, care, la nevoie, se contura :) - cloș, de sub bust, mânecile, evantai lung de vreo 20 cm., la modă , pe atunci. Cusută în grabă, material cam bălțat, gri argintiu cu șuvițe negre,  albe, combinat,  aș zice băbesc, pe bune :), (ales, cumpărat, din motive lesne de înțeles, de  croitoreasă,  o prietenă a mamei), părea cam pentru nuntă, botez, nu pentru o scena de anvergura celei de la Amara.
Cu siguranță,  ” echipa ” din proiectul Maestrului Kirculescu nu m-ar fi lăsat s-o îmbrac. Tardiv, gândeam ! Pierdusem trenul.
Dar, chiar și așa arătând cam de bogdaproste, am câștigat Trofeul Amara - 1973. Mă descurcam cum puteam. Indiferent vestimentația, glasul, talentul întreaga ființă vibra, cântând. Și asta nu-mi putea lua nimeni. Doar Dumnezeu, cum s-a-ntâmplat 17 ani mai târziu.

Am cucerit trofeul  interpretând piesa ”Ce vrei să faci din mine”, compozitor Horia Moculescu.
Îl știam pe Horia de la televizor. Îmi plăceau creațiile lui, le cântam cu plăcere: Parcă fuseseră scrise pentru mine, așa le simțeam :) În 1973, formația condusă de Horia Moculescu asigura acompaniamentul  concurenților. A fost tare încântat, ascultându-mă. Și nu l-am dezamăgit. Prezența lui a fost chiar o mai mare provocare. Speram ca reușita din acea zi să-mi aducă o piesă în primă audiție, în ascensiunea mea pe scena muzicală.

M-a prins melancolia.  Mi-a fost sortit să întâlnesc unica fiinţă sinceră, în întreaga mea viaţă.
Ovidiu Romanu, născut în Cluj, student în ultimul an la Conservatorul din  București, secţia pian-compoziţie, basist al trupei Horia Moculescu. Tânăr, 26 de ani, m-am trezit cu el, proțap în ochii mei, la ieșirea din scenă. Felicitându-mă, oferindu-mi o floare, m-a întrebat :
” Ce vrei să faci din mine ? Asta ai cântat și ai câștigat. De aceea, te-ntreb ! ” 
- Ce aș putea eu să fac din tine, omle ? răspund, sfioasă.
- Să mă faci iubitul tău. Asta poți să faci.
Zâmbind, îl priveam amar. Privirile noastre se intersectaseră de câteva ori, pe parcursul repetițiilor, dar nu cutezam să merg cu gândul în vreo direcție. Eram prea copleșită de viața mea, conul de întuneric în care mă zbăteam presată de lipsuri de toate felurile.
Am făcut schimb de numere de telefon, asigurându-ne o revedere la București.

În 1973, toamna, începeam cursurile de pregătire inspectori PTTR, la Telecomunicații, București.
Intrasem cu media 9, 75, cu o bursă frumușică, retrăgându-mă de la Facultatea de Istorie, care, la absolvire, te repartiza la sat, conform unei legi dată de Ceaușescu. Locuiam în gazdă la o verișoară a mamei. Cântam în emisiunile tv, printre tinerii talentaţi ai vremii, dar, după ce mama m-a anunțat că nu mai are posibilitatea să-mi asigure cazarea în București,  a trebuit să mă descurc pe cont propriu.  La propunerea profesoarei mele de canto, d-na Florica Orăscu, am intrat să cânt la restarantul hotelului LIDO. În ideea de a câștiga un ban, dar și de a pune în practică vocalize,  cunoștințele dobândite la clasa dânsei,  mă recomandase directorului CHR Lido, d-na Olguța Dumitrescu, cu rugămintea să mă angajeze solistă a renumitei formații Sile Vișan.  Dimineața mergem la cursuri, seara cântam un program la Lido și un program în barul Continental prăbușit la cutremurul din 1977. Trăgeam din greu. Plăteam gazda, hrana, tot necesarul, în speranța unor șanse mai bune,  un trai decent, dornică să prind și un contract în străinătate.

Într-o seară, Ovidiu,  cu totul întâmplător, însoțit de un grup de prieteni, a intrat în restaurantul Lido.  S-a legat între noi o relație de prietenie, sinceră, dezinteresată. Ajunși  la hotărârea de a ne  căsători, ne făceam planuri.
-  Eşti frumoasă, talentată. Vei fi soţia mea. Eu voi compune, tu îmi vei cânta piesele. Până atunci, sunt cuminte, nu te ating. Câte un sărut, atât să-mi dai, spunea iubitul meu drag, în timp ce îmi prezenta compoziţiile lui, în micuţa garsonieră din strada Edgar Quinet.

Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Eram fericiţi, curaţi, încrezători în viitorul nostru. Mă acompania la pian, învătându-mă cum să interpretez Killing me softly şi alte melodii alese de el pentru repertoriul meu. Şi azi, spiritul lui este viu în inima mea.
Cum spuneam,. cu tot talentul, diplomele, ce ți-e scris în frunte, aia ți-e dat.
Un an mai târziu, 1974, cu două luni înainte de oficierea relației noastre, Ovidiu s-a stins.
Bolnav de hernie de disc,  a murit pe masa de operație. De atunci, existența mea a fost, este  și va rămâne ternă. Am plâns împreună cu Horia Moculescu, în urmă cu ceva timp, la o repetiție pentru emisiunea lui, Atenție, se cântă, la care participam cu debut al unor elevi ai clasei mele de canto.

Să-ți fie țărâna ușoară, Ovidiu. Nu m-ai putut proteja, din înălţimi. Dumnezeu să te odihnească în pace, tot repet, de peste aproape 40 de ani. Fără tine, viața mea a fost un fiasco total. Nimeni nu m-a iubit, respectat, prețuit, cum numai tu ai simțit. La dispariția ta, fericirea mi-a pierdut adresa.
Elena Toma