duminică, 23 iulie 2017

Lecții de viață cu iz Rococo


E vorba aia : nu aduce anul... ce aduce ceasul. Frumușică, adolescentă în toată regula, pentru prima oară, am îmbrăcat deux pièces, vestimentație ce urma s-o port în drum spre Oradea. ( vezi poza ) :) - 1971,  anul marilor proiecte, care aveau să-mi schimbe definitiv orizontul. Laureată a câtorva festivaluri naționale de muzică ușoară, reprezentantă a județului Dâmbovița, iată-mă la Oradea, însoțită de mama, fericită să mai plece și ea din închisoarea căsniciei care-o îmbătrânise prematur.

Vă introduc olecuță în atmosfera evenimentului. Festival de anvergură, Floarea de lotus, avea peste 60 de participanți, din  toate județele, cum era pe-atunci. Juriul mai ”consistent” ca niciodată, compozitori de marcă, ”fiarele muzicii ușoare românești”, nene, nu oricine: Camelia Dăscălescu, Aurel Giroveanu, Florentin Delmar, George Bazavan, Nicolae Chirculescu. Te-nfiorai, numai la auzul numelor, darămite să mai ai și bojoci, să cânți sub privirile lor. Dar deja aveam experiența scenei. Mă simțeam acasă, cântând. La vremea aceea se cânta live. Orchestra teatrului de estradă din Oradea condusă de Gheorghe Dima, renumit dirijor, asigura acompaniamentul.
Pe scurt, odihnite, hrănite pe banii organizatorilor, desigur, iată-mă, cu mama după mine, în sala de repetiții. Dau o tură cu privirea, salut lumea, fac reverențele de rigoare. Trebuia să văd concurența. :) Nume grele ale vremii, soliști talentați, fiecare venit cu speranța că va câștiga trofeul Floarea de lotus pentru județul pe care-l reprezenta. Pe scenă, se repeta în draci. Eram ultima în concurs, conform tragerii la sorți. Toate bune și frumoase. S-a cântat, ca de obicei, două seri, a treia, gala de premiere. Atunci, am cântat pentru mama. Nu înțelegea ce caut eu în mijlocul muzicii,  ce miracol mă ține legată de scenă. Nimeni, în familia noastră, nu cântase. Nu moșteneam talentul nimănui. M-am născut cântând, și ea nu înțelegea cum vine treaba asta.
Am obținut Marele Premiu Al Juriului  - Floarea de lotus.
Superb. Au urmat interviuri, presa vremii, filmări ale TvR, obiceiuri ale mondenității de-atunci.

Cu diploma și premiul în brațe, mă trezesc abordată de maestrul Nicolae Chirculescu. Masiv, semeț precum plopul, îmi strânge mâna și, spre surprinderea mea, mă invită ” să luăm micul dejun” a doua zi, la restaurantul hotelul unde era cazat. Să-mi cadă plombele, nu alta, de uimire. Cică aveam să discutăm despre o colaborare de succes la care spera, luând în calcul palmaresul meu artistic de atunci.
Era prima oară când primeam o asemenea invitație. Nu știam cum să reacționez. Cu ochii cât cepele, o bag pe mama la înaintare. Doar nu eram acolo, singură, de capul meu. Biată mama, femeie simplă și ea, ce să zică ? A acceptat. Pe scurt, a doua zi, iată-ne în jurul mesei,  la micul dejun. Era pentru prima oară când intram într-un hotel de lux. Ochii beliți pe interioare, frumusețea locului mă copleșea, amintindu-mi gustul amar al existenței mele modeste. Trecând peste protocol, ca să nu mai lungesc vorba, priveam cu încântare masa plină cu bunătăți de care, acasă, nu prea aveam parte.
Alea, alea, frumos orânduite, pe platouri, farfurioare. Masă boierească, nene.

Cam înfometată fiind, în timp ce mama schimba vorbe cu maestrul, întind mâna, iau un ou fiert, îl ciocnesc de masă și încep să-l curăț. Era cam moale, dar nu m-am sfiit să-l îndes în gură, să-l mestec gemând de plăcere. Mai iau un ou, și-ncep să-l curăț, după ce l-am lovit de altul, cu gândul să i-l dau mamei gata crăpat. Cu oul în mână, îndrept privirea spre maestru. Înțelegând că sunt habarnistă, maestrul ia și el un  ou. Îl poziționează, elegant, pe un suport special, care trona în mijlocul mesei. Lovește vârful oului cu lingurița, cojește, finuț, oul și, cu o eleganță care m-a dat pe spate, umple lingurița cu ou fiert moale, o duce spre gură și-l mestecă ușor.
Simțeam că explodez de rușine. Mama, văzând ce face maestrul, l-a imitat, în timp ce eu, fâstâcită, așez oul meu în suportul special și, precum maimuța, am trecut la imitație. :)
Am mâncat cu noduri. Bunătățile cădeau în stomac, zdrang, le auzeam zdrobindu-se de pereții stomacului. Dar... nu am renunțat. Am mâncat, de-am simțit că plesnesc, sub privirile pline de duioșie ale maestrului. Mama,  mai rezervată, s-a abținut. Nu știam să folosim tacâmul, cum se obișnuiește. Prindeam din  zbor arta, uitându-mă , pe furiș, cum folosea maestrul cuțitul și furculița în același timp :). Omul cât trăiește, învață. Aveam aproape 17 ani, viața -și deschisese porțile.  

Micul dejun încheiat cu o cafeluță pe cinste a definitivat colaborarea noastră  : compozitor, interpret, urmând să ne revedem la București pentru alte detalii. Nu era deloc lucru ușor să lansezi piese în primă audiție, semnate de compozitori celebri precum maestrul, dar, al vremea aceea, nu prea știam adevărata valoare a ofertei. Încântat că mama acceptase colaborarea noastră, maestrul ne-a invitat la o plimbare prin centrul orașului,  cu intenția de a-mi cumpăra un  cadou, altă ”surpriză surprinzătoare”, ca să zic așa. Undeva, prin Pasajul Vulturul, magazinele își etalau produsele.
- Ce dorești să-ți cumpăr,  Elena ? întreabă maestrul.
Făcând ochii roată, privirea mi se oprește pe vitrina unei parfumerii. O păpușă mare, mare, cu părul lung și ochii albaștri, pe nume Nicoleta, parcă-mi zâmbea. Amintindu-mi că nici până la vârsta aceea nu avusesem o păpușă așa frumoasă, am răspuns, grăbită...
- Vreau păpușa aceea.

Făcând ochii mari cât roata carului, surprins, maestrul a zâmbit, fâstâcit. Se aștepta să cer rochii, pantofi, bijuterii, etc :) Dar eu, biata... Hm ! Fiecare cu ce-l doare, vorba vorbei :) 
- Bine, îți cumpăr păpușa, dar și din partea mea vei primi o mică atenție, răspunde maestrul, prinzându-mi brațul, făcându-mi loc să intru în magazin.
Cu eleganța-i caracteristică, cumpără un parfum Rococo.  Nu auzisem de acea marcă, dar înțelesesem că era foarte scump. Ne-am luat rămas bun, acolo, sub cupola Vulturului :)
La plecarea spre casă, după ce ne-am făcut duș, și eu și mama ne-am parfumat Rococo.
De atunci, am învățat să folosesc tacâmul și arta de a păpa oul fiert :)
Despre revederea cu maestrul - va urma :)
Elena Toma