Mi-a îmbătrânit carcasa, dar sufletul e tot copil

În apropierea satului copilăriei mele curge un râu. După ploaie, dă iama-n albia lui. Se umflă, neicușorule, devine fluviu, nu alta. Bre, și mi se face câte un dor, că de-abia pot să-l duc. Când Dumnezeu uita pământul în arșița soarelui de crăpau și pietrele de sete, noi, copiii de pe ulița bunicii ne adunam în gașcă și plecam la găurit apa. Dar asta numai după ce ne terminam treburile-n gospădărie.

PRIN ȘANȚURILE VREMII :)

A plouat, neicușorule, ca-n vremurile bune de vară, alea de demult. Rațele, gâștele bunicii trăiu momente de fericire. Exista o mare dragoste între noi. Pluteau pe luciul apei adunată-n șanț, colector original de apă, după torentul care răcorea pământul. Se scufundau, ieșeau la suprafață, iar se scufundau, dându-mi impresia că, neștiind să înoate, cereau, pe limba lor, ajutor să nu se înece. Intram după ele, îngrozită, protectoare, dornică să-mi simtă grija, dragostea, agitându-mă cum să le scot din apă, neștiind că erau în elementul lor. :) Banditele, măcănind fericite, se răsfățau, râzând de mine, prin apa până la genunchii de copil. :) Saturate de efort, se agitau, printre brațele mele întinse să le prind, să le scap de furia micilor valuri făcute în jurul lor.

Nu haina îl face pe om

Banii nu sunt un criteriu neapărat pentru a -ți permite să porți o vestimentație frumoasă. Pe scena festivalului de la Amara, 1973, purtam o rochie lungă, o mătase fină, dar cu desene aiurea. Păcat de model, (creație proprie, har, care, la nevoie, se contura :) - cloș, de sub bust, mânecile, evantai lung de vreo 20 cm., la modă , pe atunci. Cusută în grabă, material cam bălțat, gri argintiu cu șuvițe negre,  albe, combinat,  aș zice băbesc, pe bune :), (ales, cumpărat, din motive lesne de înțeles, de  croitoreasă,  o prietenă a mamei), părea cam pentru nuntă, botez, nu pentru o scena de anvergura celei de la Amara.

Lecții de viață cu iz Rococo - partea a II-a.

”Foaie verde de dai, n-ai. Cum te pun, așa să stai” - cam așa mi-a părut mie esența, în urma revederii cu Maestrul, o lună mai târziu de la plecarea din Oradea.
Întâlnirea din  București a avut loc la restaurantul M.A.I într-un separeu. Mai aproape de gară, pentru mine, care nu  cunoșteam orașul și nici bani să dau pe taxi n-aveam la discreție, miezul zilei fiind, iată motiv întemeiat să servim masa de prânz, în locația aleasă de Maestru.

Lecții de viață cu iz Rococo

E vorba aia : nu aduce anul... ce aduce ceasul. Frumușică, adolescentă în toată regula, pentru prima oară, am îmbrăcat deux pièces, vestimentație ce urma s-o port în drum spre Oradea. ( vezi poza ) :) - 1971,  anul marilor proiecte, care aveau să-mi schimbe definitiv orizontul. Laureată a câtorva festivaluri naționale de muzică ușoară, reprezentantă a județului Dâmbovița, iată-mă la Oradea, însoțită de mama, fericită să mai plece și ea din închisoarea căsniciei care-o îmbătrânise prematur.

Dumitru Lupu s-a ridicat în veșnicie. Ce făcuși, Mitică ? Plecași și tu ?

Ieri, voiam să scriu despre tine și amintirile care ne leagă. Nu am reușit. Dimineață, în zori, revedeam în minte ce doream să aștern pe hârtie, amintiri dragi din anii tinereții noastre, un eseu despre tinerii artiști amatori ai generației noastre, care, în timp, au reușit să se facă cunoscuți, apreciați de public, profesioniști de valoare.

Sărutul din Bulevardul Castanilor

Anul 1969, anul premierelor :) La vârsta de 16 ani, reușisem, din prima, examenul la Carabela, cel mai tare  liceu din județul Dâmbovița, renumit pentru înalta calificare a profesorilor. Părinții cumpăraseră, în sfârșit,  televizor, scutindu-mă, astfel, să-mi mai zgâiesc ochii pe fereastra Dumitreștilor, de  la parterul blocului, pentru a urmări campionatele de fotbal, festivalul de la Mamaia și altele. Aveam și noi televizor. :) SIRIUS, alb-negru, trona în colțul camerei, funcțional zi lumină. Așa, ca să-mi ajungă :)

Reinventa-vom poate primordiala sferă

Cândva ne vom întoarce la Pontul Euxin.
Cu lacomă odihnă ne vor primi jivine.
Zămislitoarea mamă a iar fiinţării noastre
va vămui văzduhul de ceţuri şi de fum.
Şi zeul blând dormi-va în spaţiul dintre coaste,
nu vom mai fi din carne,
nu vom mai fi nicicum.

”FĂI, LISANDRO ! DACĂ NU-MI FACI COPII, TE LAS” -

Și, uite așa, amenințată, se puse bunica mea pe făcut copii. Dar, nu oricum, nene. Caznă mare, nu glumă. Fiind cea mai frumoasă fată din satul copilăriei mele, bunica Alexandra s-a măritat, cum altfel, cu un flăcău frumos, din neamul lui Mitroi. Neam mare, înstărit. O uliță- ntreagă, din câte-mi amintesc, era străjuită, pe ambele părți, de frații bunicului Marin al lui Mitroi și ai bunicii. Fiecare, după însurătoare, își ridica o casă, după posibilități. Oameni gospodari, trăiau din recolta câmpului, animale, păsări, legume, fructe crescute în grădina casei.

LA BÂLCI, DE SF. ILIE... HAIDA, LUMEEEE, ȘI IAR HAI ! :)

Înainte de marea colectivizare, care a dus la sapă de lemn țăranul român, bunica mea, văduvă cu nouă copii, unul fiind tatăl meu, avea căruță cu doi cai, pe lângă alte animale, păsări, ca tot omul de la sat. La sărbători, mă lăia, în copaia mare de lemn, îmi freca pielea cu săpun de casă (făcut după rețeta ei proprie) de ziceai că am râie, sub ploaia de gemete determinată de usturimea ochilor invadați de clăbuci :) Apoi, mă primenea cu hăinuțe curate și ne pregăteam de plecare la BÂLCI, de Sf. Ilie.

PAPARUDA-RUDA

PAPARUDA-RUDA, ÎN KURU GOL, ACOPERIT DE BOZII,
ierburi sălbatice, care creșteau la marginea islazului.
Așa petreceam ziua de Sf. Ilie, demult, în satul bunicii mele, Alexandra, cea mai frumoasă femeie din satul copilăriei.

Elena Toma - râzând de mocirlă ...

buna dimineața mare
te ia în brate răsăritul vântul te mângâie-n zbor
atât de frumoasă și vinovată te dăruiești orizontului
timpul îți dă adăpost între sărutul de foc și lumina
ești toată o cupă sub roșul zorilor
te ridici deasupra lumii râzând de mocirlă

buna dimineața mare
mi-e ciudă pe tine când te privesc atât de liberă
stelele își oglindesc dansul cochet în nopți liniștite
nu se ascund nimanui nici celor care nu le privesc
pentru nedreptele cumpene
dă-mi mâna ca-n fiecare zi
privește cum răsare soarele