Ion Minulescu - Necunoscuta care se vindea

 

Necunoscuta care se vindea

N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,

Dar fiindcă ea aflase cine sunt -

Poetul poreclit “Fluieră-vânt” -

Şi fiindcă mă ruga stăruitor

Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,

Sinceritatea ei m-a-nduioşat

Şi-n cadrul preţului fixat -

Un preţ absurd,

Ridicul

Şi meschin,

Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -

M-am îmbătat de gura ei

Şi-am adormit

Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…

Necunoscuta se vindea

Nu numai mie, dar şi altora!…

Şi-azi un ciocoi,

Iar mâine un calic

O cumpărau la fel - mai pe nimic -

Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea

Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun

Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -

Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,

Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu…

Şi-atunci -

De teamă să n-o bat,

Sau s-o ucid

Şi s-o ascund sub pat -

Deşi-o iubeam, am renunţat la ea

Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,

Necunoscuta care se vindea,

S-a dat la fund

Şi-a dispărut…

Şi nimeni n-a mai întrebat de ea

De când intrase, parcă, în pământ,

Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi, Eu

Am întâlnit-o iar,

Dar nu ca altădată, pe trotuar,

La cafenea,

Sau în tramvai…

Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,

Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,

În care sta de veghe cuminte,

Şi-aştepta

O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!…

Dar ce păcat

Că regăsirea ei m-a-ndurerat…

Şi-n loc s-o mai sărut -

Cum aş fi vrut -

Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea

De data asta, nu mai era Ea -

Era doar vechea ei fotografie,

Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Şi-acum,

Cred c-aţi ghicit cine era

Necunoscuta care se vindea…

Era chiar tinereţea mea!…