George Țărnea - Risipitorul de iubire

 Am hrănit orgoliul ucigând iubiri

Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.

Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,

M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer

Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort

Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har

Fără să-şi asume ultimul pahar.

E degeaba înger, drac plătit din plin,

Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,

Rău de pus la zid,

Numai eu ştiu taina fiecărui rit.

Numai eu dau seamă

Pentru cât am fost

Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani

Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.

Dar cu toate-acestea, le ofer mereu

Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt

Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,

Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec

Să-mi umbrească firea anii care trec.

S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost

şi cuvinte bune, înţelesul prost.