Nu știam că vine toamna...

 Nu știam că vine toamna...

M-am trezit căutându-mi pașii dincolo de o tăcere,

Rămăseseră-n duminici răstignite-n vârf de nuc

Și-am simțit povara clipei cum apasă cu durere

Peste aripi obosite, ce în depărtări se duc.

Nu știam că vine toamna când ți-am scris povești pe frunze,

Nici că ele-or fi strivite de piciorul trecător...

Ce fierbinte este stropul ce mi s-a prelins pe buze!

Nu i-ai auzit suspinul... Erai simplu călător.

Mi-am întins brațul spre ramuri dezgolite de cuvinte,

Le-am trăit singurătatea până-n măduva din os

Și-ascultam tăcută glasul vântului pierdut prin cvinte,

Îngânat de cântul ploii, ce se scurge-n râuri jos.

Mi-am dorit să plângă norii să îmi potolească setea,

Însă flacăra din boltă lasă-n urmă numai jar

Și când arșița nătângă dorului i-a pus pecetea,

Orologiu-și cheamă clipa și-o oprește-n calendar.

Eu m-am exilat în gânduri și-am trezit deșertu-n mine,

Nu am casă, nu am masă, mă hrănesc cu insomnii...

Mișcătoarele nisipuri înghit drumu-ntre suspine,

Când o oază de speranță mai așteaptă să îmi vii.

Rodica Ochiș 

25 octombrie 2023