O mărturisire de credință a lui PABLO NERUDA

 

O mărturisire de credință a lui PABLO NERUDA, marele poet chilian, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971. "Am fost sortit să sufăr și să lupt, să iubesc și să cînt. Pe lumea asta mi-au fost sortite victoria și înfrângerea, am încercat gustul pîinii și al sîngelui, ce își mai putea dori un poet? Toate alternativele, de la bocet pînă la sărut, de la singurătate pînă la popor trăiesc și acționează în poezia mea, deoarece eu am trăit pentru ea, iar ea m-a sprijinit în luptă.

Am cîștigat multe premii, trecătoare ca fluturii cei cu polen efemer. Dar am cîștigat și cel mai mare premiu, un premiu pe care mulți îl disprețuiesc, dar care de fapt este pentru mulți inaccesibil. Datorită unei grele lecții de estetică și de căutări, rătăcind prin labirintele cuvântului scris, am reușit să fiu poetul propriului meu popor. Acesta este premiul meu, și nu volumele sau poemele care mi-au fost traduse, nu cărțile care au fost scrise pentru a-mi descrie ori a-mi diseca cuvintele. Premiul meu este acest grav moment al vieții mele, cînd din adâncurile de cărbune al minelor de la Lota și de pe pămîntul de salpetru pîrjolit de arșița soarelui, s-a ridicat un om cu chipul desfigurat de munca lui istovitoare, cu ochii înroșiți de praf, parcă ieșit din infern, ce mi-a întins o mînă și mi-a spus privindu-mă cu ochii lui strălucitori: "Te știu de mult timp, frate". Aceștia sunt laurii câștigați de poezia mea, această groapă din pampasul înfiorător din care iese un om căruia vîntul și noaptea și stelele din Chile i-au repetat de nenumărate ori: " Nu ești singur, există un poet care se gândește la suferințele tale"