“Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul dintr-o pornire voluntară s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce este. ”
A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat până acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, a rămas un geniu al muzicii.
Niccolò îşi ia vioara sa Guarneri, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare, o vreme.
Violonistul se plictiseşte de dragostea prinţesei, de viaţa de curte şi de salon și profită de împrejurare, cerând un concediu pentru turnee. La Livorno, găseşte o lume fără etichetă. Intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci când vrea să-şi potrivească vioara, lumânările cad de pe pupitru, iar publicul râde zgomotos. La primele măsuri i se rupe coarda “mi”, iar Paganini cântă pe trei coarde “Sonata Napoleon”. Aplauze furtunoase la final.
În Italia, i se urzise legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vândut sufletul diavolului spre a dobândi o grămadă de aur şi glorie eternă. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii.
Niccolò Paganini vrea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă odihnă multă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale.
Puţini ştiu că nu-şi vânduse sufletul, ci are tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adâncul trăsurii, cu vioara sa şi cu fiul său, Achille.
Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Expectorează sânge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Niccolò Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie era 27 mai, 1840. În timp ce mânca se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa când și-a dat sufletul.
SURSA INTERNET.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.