Dan Nicolau - ”Câtu-I Maramureșu…”

 

”Câtu-I Maramureșu…” ”…Nu-i oraș ca Sighetu…” Adevărul nu e departe, pentru că se spune că de aici se agață harta țării. Fie ea și ciuntită…

Pentru introducerea minimală în înțelegere, Sighetul Marmației, fost în perioada interbelică chiar reședință de județ, mai apoi raională, datează ceva mai demult. De pe la1326, după acte voievodale ale domnitorului local, Balc! După nume, ”Zeget” ar fi ”cetate”, la traco-daci, ungurii au amețit-o, ”Sziget”-insulă, ”Marmaric a ajuns pe la 1494, după cel mai credibil cercetător Dimirie Onciul, situată cumva pe Tisa, numită Maros (Mures), se poate apropia de numele insula de pe râul mare (Maros).

Umblând prin oraș, foști ostași ai Constanței am observat noi desene arhitecturale, poate chiar neobișnuite, de vreme ce casele se sprijineau una de alta, iar caldarâmul medieval nu semăna cu trotuarele noastre. În mod miraculous ne-au plăcut tuturor, chiar am notat o biserică , înghesuită la fațadă între două case. Vechi. Am ajuns și la destinație, care, spre stupefacția noastră era o fațadă ca toate celelalte, doar un strigăt surd răzbătea dinlăuntru. Deși acum era muzeu! Cândva era expresia disocierii omului de om, cu minime justificări și maxime cruzimi.

Am văzut camerele, nu neapărat cele de tortură ci de strivire spirituală fără noimă sau reguli, fără milă sau justificare, a fost un infern să le vedem, pentru cei ce le-au trait se numeau bluestem. Acolo erau poezii , acolo erau jocuri de șah cu petice de cârpă, acolo erau suflete strivite, schingiuite, și fără dreptare.

Zguduitore momente de transformare a unor oameni în neoameni, de tâlcuri inexprimabile ale unor torturi inimaginabile, ce constituiau victorii ale ignoranței asupra unor spirite alese ale neamului. O ură surdă revărsată de ignoranță și hrănită de idealuri cărate cu roaba de la soviete. Paradoxul consta în faptul că acești călăi fără carte, erau ai țării, frumos injectați de cei ca Stalin ce-și omorau semenii în război: ” Cine dă un pas înapoi va fi împușcat de noi”. Mi-e greu să continui descrierea unui arsenal al ororii, și mă întorc la acea semnificație funamentală, încercând să zâmbesc. Ne-am fotografiat cu acel cui de care ne agîțăm țara!