Elena Toma : Credeți în MIRACOLE ! Ele există !

 

Marcată de pierderea pisicuței mele Miss Lizzi, greu să-mi revin. O văd prin casă, jucându-se, la baie, bucătărie, umbra mea, după mine, tot timpul. Pe birou, sub privirile mele, eu sub privirile ei, permanent, schimbându-și locul, să mă poată cuprinde cu privirile, cu ochii mari, pupilele dilatate, curioasă, tot timpul. Să vadă, să știe ea ce fac, unde sunt. Îi simt atingerile cu lăbuța când așezată pe scaun, la birou, concentrată pe tematicile zilei, nu-i prea acordam atenție. Voia să ne jucăm și, ridicată în două lăbuțe, îmi spăla mâna lăsată s-o pot atinge, să nu se simtă neglijată. 

9 decembrie, zi de doliu în inima mea. Miss Lizzi a plecat la Cerurile Pisicuțelor. Dumnezeu să-i odihnească suflețelul nevinovat. De dorul ei, pe lângă organizarea Concursului Internațional de Proză și Poezie Miss Lizzi, forever, asigur mâncarea pisicuțelor din jurul blocului. Hrănite și de alți locatari, dar mirosul ispititor al bobițelor, hrana uscată, cu iz de pește, pui, vită, le-a atras surprinzător de repede, la fereastra mea. Bine, erau învățate să primească  hrană, dar nu pe pervaz, ci, jos, în grădiniță. De data aceasta, se bucură de parterul înalt pe care-l escaladează cu ușurință, înfruptându-se cu nesaț din bobițele frumos așezate de-a lungul ferestrei, cât să aibă loc să stea comod, să cronțăne. Am numărat șase pisicuțe: doi motani și patru pisicuțe, remarcate după constituția fizică. Motanii, unul negru cu guler alb, celălalt maroniu cu pete negre și roșcate, o frumusețe, ambii dolofani, uriași, ele, mignione, sfioase. Cu motanii am legat, rapid, dialogul prieteniei. Ambii, prietenoși, mi-au ascultat declarațiile de dragoste, revenind, de fiecare dată, să-și guste păpica asigurată de mine cu toată dragostea. Nu mai eram singură. Aveam cui face declarații de dragoste, aveam pe cine mângâia, chiar dacă, deocamdată, numai prin cuvinte. 

Dar, miracol ! În preajma Crăciunului, cu ochii înlăcrimați, priveam prin geamul ferestrei o pisicuță care semăna izbitor cu Miss Lizzi a mea. A păpat, a zbughit în grădinița înverzită întinsă la fereastra mea. Am așteptat-o, zilnic. Obișnuită să urce, să mânânce, nu s-a speriat când, prin fereastra întredeschisă, am ” abordat-o”, adresându-i cuvinte pline de mângâiere și alint. Cu ochișorii mari, mă privea, curioasă. Sfioasă, sta neclintită, urmărind traiectoria mânii mele întinsă spre ea. NU s-a speriat. Doar s-a-ndepărtat puțin, rămânând pe pervazul ferestrei. Apoi, a sărit luând o poziție foarte interesantă,, cu ochii la mine, stând în șezut, față în față cu mine. Ea, pe jos, eu, la înălțime. Am continuat s-o drăgostesc. Lipită de cuvintele mele, simțidu-mi parcă sufletul trist, a venit, zilnic, fie, la micul dejun, fie, la cină. De fiecare dată, văzând-o, începeam ritualul de apropiere. Până azi, 3 ianuarie, 2021, când Cristina, eleva mea dragă, a surprins-o la fereastră și a fotografiat-o în mai multe ipostaze. 

Ba, la fereastra de la cameră, ba, după noi, și ea, la fereastra cu gratii, la bucătărie. Apoi, pasul uriaș. Am deschis, larg, ferestrele și pisicuța a intrat în casă. Mi-a permis să mă apropii, mi-a întins lăbuța, când i-am cerut s-o mângâi cu mâna întinsă. Nu am forțat nota. S-a urcat pe fotoliu, privindu-mă. Apoi, iar la fereastră, ezitând. Am stat cu ferestra deschisă, chemând-o, dar n-a mai cutezat să intre. A rămas acolo, în cadrul ferestrei, ca o iconiță. Priveam, una spre alta, până la apariția motanului negru cu guler alb. Speriată, a fugit. Dar mâine va veni din nou. O aștept cu masa pusă și fereastra deschisă. Voi adormi, fericită. Iată, alte suflețele simt dragostea mea, iar eu, din nou, îmi revărs mângâierile și dorul de Miss Lizzi.