Găsită într-un parc, în ajunul Paştelui

În această seară, pe Facebook, am primit un cadou. Virtual, desigur. Nu ştiu să joc Farmville şi alte jocuri, spre dezamăgirea celor peste ... prieteni din lista mea, care aşteaptă să le trimit, la rându-mi, flori, animale, etc. Nu am nici timp, din păcate ! Căţeluşul din imaginea trimisă de Mariana Moldoveanu mi-a reamintit de KUKI. Amândouă, rătăcite, găsite, ajutate de oameni cu suflet, în Ţara Făgăduinţei, Israel, 1994. Locuiam în Yaffo Atika, cel mai sărac cartier din marginea oraşului Tel Aviv, într-o clădire aproape dărâmată, alături de alţi români, bărbaţi, femei, chiar familii. Toţi veniseră să muncească în Israel, crezând că umblă câinii cu covrigi în coadă. La peste 40 de grade, zilnic.
KUKI a fost adusă de un muncitor. Găsită într-un parc, în ajunul Paştelui evreiesc, a avut şansa să dea peste mine. Amândouă eram pete de culoare, în camera pătrată, albă, mobilată cu un şifonier fără o uşă, o saltea, diverse găsite pe trotuar, lucruri de care evreii nu mai aveau nevoie şi le abandonau pe unde apucau, în ajunul sărbătorilor. Întinsă lângă salteaua generoasă pe care îmi odihneam trupul lovit în accidentul de maşină suferit în 1991, privind-o, aveam impresia că mă păzea, plină de un devotament ieşit din comun.
KUKI era masivă ! Frumoasă ! Inteligentă ! Şi gravidă. Avea burtica plină cu pui. Aşteptau, ca şi mine, pierduţi în întuneric, să iasă în lumina zilei. Parcă a fost ieri. Un muncitor îi cumpărase un lanţ, să o pot scoate la plimbare şi să nu risc să o pierd. Dar nu era cazul. Simţea ea că o iubesc şi îi vreau binele. Mergeam pe străzile din apropierea locuinţei, una lângă cealaltă, abia târându-ne sub dogoarea soarelui, parcă de când lumea, nedespărţite. Intram prin restaurantele unde eram cunoscute şi primeam, amândouă, mâncare, apă. Trebuia s-o hrănesc, puii aveau nevoie de păpică, să se nască, la termen, sănătoşi.
KUKI, unde eşti ? Nu mai ştiu nimic de tine ! KUKI, draga mea !