Găsită într-un parc, în ajunul Paştelui

În această seară, pe Facebook, am primit un cadou. Virtual, desigur. Nu ştiu să joc Farmville şi alte jocuri, spre dezamăgirea celor peste ... prieteni din lista mea, care aşteaptă să le trimit, la rându-mi, flori, animale, etc. Nu am nici timp, din păcate ! Căţeluşul din imaginea trimisă de Mariana Moldoveanu mi-a reamintit de KUKI. Amândouă, rătăcite, găsite, ajutate de oameni cu suflet, în Ţara Făgăduinţei, Israel, 1994. Locuiam în Yaffo Atika, cel mai sărac cartier din marginea oraşului Tel Aviv, într-o clădire aproape dărâmată, alături de alţi români, bărbaţi, femei, chiar familii. Toţi veniseră să muncească în Israel, crezând că umblă câinii cu covrigi în coadă. La peste 40 de grade, zilnic.
KUKI a fost adusă de un muncitor. Găsită într-un parc, în ajunul Paştelui evreiesc, a avut şansa să dea peste mine. Amândouă eram pete de culoare, în camera pătrată, albă, mobilată cu un şifonier fără o uşă, o saltea, diverse găsite pe trotuar, lucruri de care evreii nu mai aveau nevoie şi le abandonau pe unde apucau, în ajunul sărbătorilor. Întinsă lângă salteaua generoasă pe care îmi odihneam trupul lovit în accidentul de maşină suferit în 1991, privind-o, aveam impresia că mă păzea, plină de un devotament ieşit din comun.
KUKI era masivă ! Frumoasă ! Inteligentă ! Şi gravidă. Avea burtica plină cu pui. Aşteptau, ca şi mine, pierduţi în întuneric, să iasă în lumina zilei. Parcă a fost ieri. Un muncitor îi cumpărase un lanţ, să o pot scoate la plimbare şi să nu risc să o pierd. Dar nu era cazul. Simţea ea că o iubesc şi îi vreau binele. Mergeam pe străzile din apropierea locuinţei, una lângă cealaltă, abia târându-ne sub dogoarea soarelui, parcă de când lumea, nedespărţite. Intram prin restaurantele unde eram cunoscute şi primeam, amândouă, mâncare, apă. Trebuia s-o hrănesc, puii aveau nevoie de păpică, să se nască, la termen, sănătoşi.
KUKI, unde eşti ? Nu mai ştiu nimic de tine ! KUKI, draga mea !

Când Dumnezeu te mângâie

Eram stăpâna pământului de când lumea, într-o lume imaginară fără să vreau, marcată de amnezie, departe de tot şi de toate. Nu e uşor să trăieşti din mila providenţei, în urma unui stupid accident de mașină suferit în Israel, în 1991, alături de oameni cu altfel de suflet trimişi de Dumnezeu pentru a împlini destine, în Tel Aviv, pe strada  Salomeea colţ cu blv. Ben Gurion, în cel mai sărac cartier Yaffo Atika, prin anul 1993 sau 1994.

"Răzvan Mateescu, La pian se cântă încălţat !" :)

Zilele acestea, răspunzând unor mesaje pe Facebook, întâlnesc doi ochi albaştri strălucind pe un oval încadrat de o barbă grizonată. Nostalgici, deasupra mustaţii care marca un zâmbet incert, mă fixau de parcă mă ştiau de când lumea şi eu uitasem de ei. Din fotografie, mă privea, galeş, un bărbat cu numele Răzvan Mateescu. Numele îmi părea cunoscut, dar chipul acela… nici în ruptul capului nu reuşea să-mi trezească vreo amintire. Gândul m-a dus la comandantul de aeronavă Răzvan Mateescu, pe care nu reuşisem să-l întâlnesc, în vremea când, în Germania fiind, rezervasem, prin internet, un loc la o companie de zbor, la drumul de întoarcere în România.

- Te pomeneşti că am dat de domnul comandant. Uite, domnule, ce mică-i lumea, hm ! Dar, dacă nu o fi el ? Mai bine să întreb, să nu comit vreo gafă, îmi spun, mirată că acest Răzvan trece pe le lângă mine, în lumea virtuală, şi nici măcar nu mă salută. Curajoasă, cum mă ştiu, îi trimit un mesaj :


Elena Toma 12 februarie la 23:38
Răzvan .... tu eşti acel Răzvan la care mă gândesc eu de câteva zile ? Nu reuşesc să-mi amintesc, de unde şi dacă te ştiu. Să nu fac vreo confuzie. Ajută-mă !
Răspunsul nu a întârziat să sosească.

Mateescu Răzvan 13 februarie la 10:23
"Întâlnire cu doamna Elena Toma
Într-o seară de toamnă, caldă şi uscată, cu un iz inexplicabil de primăvară, prin 1999, mă aflam în crama Hanului Manuc, trimis de redactorul-şef de la o revistă bucureşteană. Trebuia să scriu un reportaj despre întâlnirile literar-artistice, care aveau loc aici, sub patronajul doamnei Elena Toma. De cum am păşit în vechea locantă, fieful de altădată al crailor de curte veche, m-a izbit o atmosferă îmbietoare de petrecere şi bunădispoziţie, legănată de romanţe vechi româneşti. Era sfânta zi de sărbătoare 8 septembrie, ziua de naştere a Fecioarei Maria. Aerul de lângă nasul meu de ziarist mirosea teribil a castraveţi proaspeţi, tăiaţi felii-felii, a mititei şi a veselie. Vinul gâlgâia în pahare, fierbine, tare şi roşu ca obrazul de fecioară fugită prima dată de acasă. M-a luat ameţeala şi n-am mai apucat să notez nimic. Totul mi s-a întipărit în memorie. Am făcut cunoştinţă cu doamna Toma, mi-a povestit viaţa ei. Roman! Film!
Am făcut poze, am cântat şi m-am bucurat de fiecare moment. Atunci am cunoscut mulţi oameni minunaţi şi, cu câţiva dintre ei, am rămas încă prieten. Când mi-am mai revenit, mi-am adus aminte că terminasem Şcoala Populară de Artă, la canto clasic, chitară şi pian. I-am mărturisit şi Elenei Toma.

-Negreşit să vii într-o zi la mine, să cântăm, da? Te aştept, mi-ar face o deosebită plăcere!, mi-a spus.
Am plecat acasă beat. În creier, în vene, în piele, îmi cântau romanţe de-o seamă cu vinul pe care îl băusem şi care mă învinsese. A doua zi am scris reportajul şi a treia zi a apărut. Am sunat-o pe doamna Toma ca s-o anunţ. S-a bucurat foarte mult şi m-a invitat acasă la ea, ca să cântăm, aşa cum stabilisem în seara aceea de neuitat. Doamna profesoară s-a aşezat la pian şi am făcut împreună câteva vocalize. Apoi, eu am început să cânt o romanţă de Ionel Fernic. Am repetat de câteva ori piesa, dar eram emoţionat şi nu prea îmi ieşea. Mă simţeam şi un pic straniu, eram într-un bloc vechi de locuinţe şi îmi închipuiam că vecinii vor auzi, şi, că la un moment dat, vor începe să bată în ţevile de la calorifer. Aşa că eram cam crispat.
-Pune mai mult suflet, Răzvane, mai multă trăire!, mă îndemna doamna Toma.
Eu... Nimic! Nu-mi ieşea! Falsam pe alocuri şi parcă nu aveam aer în piept. M-am supărat grozav, dar nu mai ştiam ce să fac! „Eşti un dobitoc! De când n-ai mai exersat?, mă certam, ruşinat.
Apoi a început să cânte dânsa. Un acord amplu de pian, vocea puternică, şi totuşi dulce, ca o chemare de catifea. Dar, la fel ca şi în cazul meu, ceva nu... mergea. Vedeam pe faţa ei că se întâmplă un lucru ciudat. „Ce să fie oare?, mă întrebam temător, gândindu-mă dacă nu cumva am făcut vreo gafă. În scurt timp, însă, m-a luminat chiar doamna profesoară:
- Răzvane, când te aşezi la pian, trebuie să ai o oarecare ţinută, să-l respecţi, chiar dacă eşti la tine acasă! Iar eu sunt încălţată cu papuci ! Vaaai de mine! Cum îmi închipuiam că voi putea să cânt aşa? Aşteaptă-mă! Să-mi pun pantofii!, mi-a zis, râzând.
Abia după ce s-a întors şi a început să cânte, exemplar, mi-am dat seama că-mi lipsea şi mie ceva! Sacoul! Îl lăsasem la cuier. „Să vezi că din cauza asta n-am putut să mă desfăşor!” Corect! Aţi văzut dumneavoastră tenori sau baritoni cântând pe scenă în cămaşă sau în tricou? Eu nu! Am zbughit-o pe hol, m-am îmbrăcat, frumos şi...minune: vocea mea, odată a înflorit ca un salcâm şi s-a aranjat molcom şi dulce, ca vinul într-o cupă de cristal... Am cântat atunci vreo 4 ore încontinuu şi vă asigur că nimeni, niciun vecin n-a ciocănit în vreo ţeavă. "
..............................

Ce pot spune ? Nebănuite sunt căile Domnului !

Valeriu Tabără, Valeria Mariana Stoica şi Valentin Iliescu mi-au acordat o şansă... alţii au îngropat-o !

Au trecut mai bine de 10 ani de când a încetat colaborarea mea cu dvs. Determinată să plec din Bucureşti, speranţa miilor de suflete, care îşi puseseră nădejdea în Club XXL - clubul oamenilor excepţionali şi al mărimilor excepţionale, a fost acoperită de colbul uitării. Din tot ce am clădit, cu trudă şi totală dăruire, şi cu sprijinul dvs., n-a mai rămas nimic. Ce ar fi fost clubul nostru fără susţinerea dvs. ? Frumuseţea evenimentelor care ne-au unit nu ar fi existat. Departe de Bucureşti, au urmat ani plini de tristeţe, dezamăgiri, timp împovărat pe umerii mei. Rătăcită printre oameni neoameni, m-am trezit marginalizată, apoi exclusă din activităţile asupra cărora aveam dreptul de autor. Am devenit spectatorul neputincios al celor care mi-au luat ideile, reducându-mă la tăcere. Ce pot face, singură, în mijlocul lumii în care jocurile sunt făcute de mai marii locurilor, care mai au şi prieteni de familie, rude îndrăgostite de ideile mele ? De ce să beneficiez eu de avantajele dreptului meu de autor, când alţii îşi pot rotunji veniturile ? Cine sunt şi ce putere am eu... să mă împotrivesc ? Deşi, pe unde am tot pribegit, am organizat activităţi apreciate la nivel naţional, cu nimic mai prejos de cele organizate la Bucureşti, nu am reuşit să obţin niciun contract de angajare, nici măcar de colaborare, în domeniul cultural, prin care să-mi pot aduna anii în cartea de muncă. Am fost primită omeneşte, apoi alungată câineşte, pentru că am deranjat... venind cu idei unice, ca o necesitate, multora. Dar... despre neomenie voi povesti altă dată. Acum, doresc să vă urez, cu ocazia zilei onomastice, multă sănătate, împliniri, fericire şi tot ce doriţi alături de cei dragi.

Mulţumesc, d-na Valeria Mariana Stoica- ambasador. Nu am apucat să vă dăruiesc niciun exemplar din cartea de poezii Echilibru transparent sau gânduri dezbracate pe care aţi prefaţat-o împreună cu Ion Ţugui. La mulţi ani !

Mulţumesc, d-lor deputaţi Valeriu Tabără şi Valentin Iliescu, pentru grija, atenţia de care s-au bucurat membrii clubului nostru din partea dvs. La mulţi ani ! Cu preţuire, Elena Toma

Ion Ţugui - "Ştiam că vei veni. Te-am aşteptat !"

Prin 1995, abia ajunsă în Bucureşti, după ani de pribegie prin Israel, luam viaţa de la zero barat. Încă afectată de urmările accidentului de maşină suferit în Israel, în 1991, fără bani, fără puterea de a munci, etc., şansa supravieţuirii consta în vânzarea bunurilor achiziţionate în vremurile bune şi puterea de adaptare la noul mod de viaţă. Amintirile dureroase încă nu ieşiseră la suprafaţă, amnezia încă mă proteja, lăsând timpul să decidă clipa adevărului. Am decis să înfrunt prezentul.
Oricum, altă şansă nu aveam. Să cumpăr un ziar al vremii, să public câteva anunţuri, aşteptând să apară oportunităţi, raportat la unicul efort fizic pe care mi-l puteam permite : pictura. Bine, natura mea romantică, la vremea aceea, când mintea îmi era încă plecată cu sorcova, era de înţeles. Fractura, fisura craniană... nu-i uşor lucru, si nici o cusătura de 19 cm pe cap.. nu e de neglijat. Nu putem avea pretenţii, mă-înţelegeţi ! Numai că aşa eram pe atunci şi nimeni şi nimic, în afară de Dumnezeu, nu putea interveni. Aşa am ajuns, visătoare, să cumpăr IMPACT, un ziar marcat cu mult verde, cea mai prietenă culoare a mea. Răsfoind paginile cu scrisul bolduit, cât şi privirile mele să poată strabate, încercam să iau pulsul afacerilor, oportunităţilor apărute în mica publicitate. Abia ce parcursesem prima pagină şi un anunţ interesant, pentru momentul acela, îmi apăru sub priviri :

"Dacă vrei să-ţi publici memoriile, dacă ai trăit momente inedite şi nu ştii cum să le scrii, sună la numărul... "

Memorie încă nu prea aveam, pentru a-mi publica memoriile. Momente inedite aveam, cu carul, dar nu ştiam cum şi cui să le spun. Cine m-ar asculta, cine m-ar putea ajuta, nu ştiam. Senină, ca o zi cu soare, deşi prin sufletul meu bătea vântul, formez numărul afişat în pagina ziarului IMPACT.
Vocea unui bărbat a răspuns salutului meu, întrebându-mă, cum şi eu, azi, întreb pe cei care mă contactează : Cu ce te pot ajuta ? Emoţionată, înflăcărată de speranţe deşarte, crezând că, ajunsă între creştinii mei, voi fi înţeleasă şi ajutată, relatam, pe cât puteam, nedreptatea care mi se făcuse în Israel, cu numai de la Dumnezeu încrederea că acel om necunoscut mă va sprijini, cumva. După ce m-a lăsat să-mi vărs lacrima, cu multă blândeţe, mi-a spus :

- Bine, Elena. Am ascultat povestea ta şi te voi ajuta. Ştiam că vei veni. Te-am aşteptat. Numele meu este Ion Ţugui. Nu ai auzit de mine, dacă ai trăit asemenea dramă. Dă-mi adresa, voi veni la tine, în maximum o oră.

După o oră, stam faţă în faţă cu Ion Ţugui despre a cărui celebritate nu aveam habar, aflând, ulterior, harul pe care îl primise de la Dumnezeu. Cum am ajuns să cumpăr singurul ziar în care îşi publica Ion Ţugui anunţurile !? Cum am găsit, din mii de anunţuri, tocmai anunţul fără nicio semnătură a lui Ion Ţugui !? Cum am avut tăria să dau adresa mea unui om necunoscut, care ar fi putut fi un răufăcător ascuns în umbra unui anunţ publicitar !? Dumnezeu ştie !

Până în anul plecării dintre pământeni, Ion Ţugui mi-a rămas cel mai apropiat coleg şi prieten. Dacă am reuşit să fac ceva, în anii cât am supravieţuit în Bucureşti, a fost şi cu ajutorul lui Ion. 
La o zi aniversară, i-am putut oferi o singură pictură, în amintirea relaţiei de strânsă prietenie, colegialitate care ne-a legat.

Un gând pios, prietene. Veşnică recunoştinţă, în veşnica-ţi plecare ! Elena Toma
.....................
Paranormalul este, de fapt, normalitatea altei lumi sau a altor lumi. Universul este plin de lumi de diferite grade de evolutie si de exprimare a substantei vii. Principiul divin dupa care aceste lumi exista si coexista este foarte simplu, cum simple sunt in aparenta toate creatiile dumnezeiesti - intr-un univers infinit, orice eveniment care a avut loc o singura data trebuie sa se repete de un infinit de ori!" Ion Tugui(extras din "Evenimente paranormale nerepetabile", 2000)

Mariana Stoica - Ambasador XXL

"Reporter: Ce v-a determinat sa alegeti diplomatia? Valeria Mariana Stoica: Eu am fost deputat, deci am plecat in diplomatie din Camera Deputatilor. Am fost deputat de Iasi, m-am ocupat de Comisia pentru Integrare Europeana a parlamentului si atunci, de acolo, in 2000 am fost numita ambasador si am plecat in Israel."
În 1995 eu revenisem... din Israel, în România. D-na Stoica pleca în Israel, în 2000. Ciudate sunt căile Domnului. Tot în 2000, rămasă fără niciun ajutor, fără puterea de a-mi asigura existenţa, nemaiavând ce vinde pentru a supravieţui, a trebuit sa vand apartamentul meu din Piata Unirii şi am plecat şi eu din Bucureşti.Dar nu pe calea diplomaţiei, ci a pribegiei, trezindu-mă, fără prea multe explicaţii, în oraşul Câmpulung Muscel, din august 2000-2002, şi apoi în Piteşti, până în prezent.
Dacă doamna Stoica ar fi rămas preşedinte al Comisiei pentru Integrare UE a Parlamentului României, viaţa mea ar fi avut alt curs. În 1999, din iniţiativa d-nei Mariana Stoica, Clubul Diplomaţilor din Parlamentul României găzduia prima întâlnire a Clubului XXL, la nivel înalt, cum îmi place să spun amintindu-mi acele momente unice . Sub privirile mirate ale reprezentanţilor tuturor ambasadelor din România a avut loc prezentarea clubului nostru, unic în Europa, prin grila de activităţi pe care o concepusem, în lupta pentru reintegrarea în societate a persoanelor marginalizate şi nu numai. Eram ca într-o poveste şi doream să nu aibă sfârşit. Invitaţia venise exact când reuşisem să creez o primă minicolecţie de vestimentaţie pentru manechinele clubului, în premieră : rochia de mireasă, rochie de seară, costumul sport, etc. Fără posibilităţi financiare, doar imaginaţie, bucurându-mă de sprijinul conducerii fabricii Select, materialele primite, gratis, din stocurile existente, au prins contur, într-un design special, conceput aşa cum imaginaţia mea a simţit să acopere forme, indiferent de vârstă, greutate, înălţime. Pentru prima oară în România, avea loc, la Clubul Diplomaţilor, şi prima prezentare de modă cu fotomodele supraponderale, vârste diferite, şi fotomodele cu greutatea normală, dar vârsta a 3-a. Cu o graţie desăvârşită câştigată în orele lungi de pregătire a mersului pe scena din micul meu apartament bucureştean devenit atelier de croitorie, pictură, birou, etc., fotomodelele noastre parcă pluteau în baia de lumină, revoluţionând, astfel, imaginea vestimentaţiei pentru supraponderali şi a celor vârstnici, prin modificarea design-ului întrun nou concept. Era un început promiţător, atât pentru mine cît şi pentru sutele de membri ai Clubului XXL. Dorinţa de a ne face văzuţi, ascultaţi, sprijiniţi în mişcarea XXL, avea să schimbe mentalităţi, impunându-se cu graţia mărimilor excepţionale. Succesului acelei întâlniri i-a urmat altul şi altul, la fel de răsunător, mediatizat de mass media şi televiziunile centrale. Tocmai când finalizasem, cu ajutorul Comisiei pentru Integrare a Parlamentului, proiectul organizării primului festival internaţional XXL, unic în lume, clipa decisivă a anului 2000 ne-a separat drumurile. D-na Mariana Stoica pleca în Israel, ţară în care viaţa mea se curmase, brusc, în urma accidentului de maşină în 10 iulie 1991, iar eu plecam în lumea largă ajungând în locuri neprimitoare, care, în loc să-mi lase deschisă uşa în lupta mea pentru supravieţuire, n-au ştiut ce şi cum să mai facă... pentru a se debarasa mai repede de mine. Mulţumesc bunului Dumnezeu, îmi îndrumă paşii spre ziua de mâine. Doamnă Mariana Stoica, vă iubesc ! Veşnic recunoscătoare, Elena Toma.

Claudiu Mirică - amintiri XXL - 1997-2000

Era prin 1997. Trecuse un an şi mai bine, timp în care tânărul meu elev, Claudiu Mirică, progresase şi venise momentul să urce pe scena unui festival naţional de muzică uşoară.
.......
După lecţia din acea zi, printre altele, îi spun :
- Claudiu, participăm la acest festival... nu pentru premiu. Urcă în scenă, fii mesagerul cîntecului spre sufletul omenesc, cântă cum te-am învăţat. Chiar dacă nu luăm niciun premiu, anul acesta, ne pregătim mai bine şi încercăm anul viitor. Nu pot merge cu tine, sănătatea nu îmi permite să mă deplasez. Ţine-mă la curent, dacă treci preselecţia şi rămâi în concurs, îi spun elevului meu, în ziua plecării la festival.

A doua zi, ora 18, primesc telefon de la Claudiu.
- Sărut mâna, doamna Elena. Aici e minunat, am trecut preselecţia. Rămân în concurs.
- Felicitări, Claudiu ! Nu uita, cântă pentru mine, aşa cum eu nu mai pot cânta. Aştept telefon... să-mi spui ce se mai petrece.
.......
A treia zi, ora 22
- Doamna Elena, am cântat, ultimul, în concurs. Mi-am imaginat că sunteţi în sala de spectacol, undeva, şi mă ascultaţi. Sunt sigur, aţi fi fost mulţumită, dacă m-aţi fi ascultat. Cred că voi lua şi eu măcar o menţiune, ceva.
- Serios ? Bravo, Claudiu ! Dar, îţi amintesc, nu te-am trimis acolo pentru premiu, ci doar pentru a cânta cum îmi place mie să te ascult cântând, cum eu nu mai pot cânta. Totuşi, dacă ai noutăţi, ţine-mă la curent.
.......
A patra zi, ora 10
- Doamna Elena, am fost anunţat să mă prezint la sală. Asta înseamnă că am fost nominalizat şi eu printre laureaţi, pentru că, azi, repetă numai cei care vor cânta în gală.
- Bine, Claudiu, mă bucur pentru tine. Dacă ai luat vreun premiu, oricare, anunţă-mă.
Ora 14
- Doamna Elena, am câştigat Trofeul festivalului, îmi spune Claudiu, la telefon.
Nu puteam rămâne indiferentă. Am luat legătura cu Doina Ghiţescu şi Marilena Salan, celebre pentru activităţile desfăşurate în clubul nostru. Le-am dat vestea despre reuşita lui Claudiu, tânărul talent care, pe scena artistică, reprezenta şi Clubul XXL.
Seara, în lumina reflectoarelor, în timp ce Claudiu, aplaudat la scenă deschisă, se pregătea să cânte pentru Trofeul festivalului, l-am întâmpinat cu braţele deschise.
- Suntem mândre de tine, Claudiu. Vino să te felicităm, spun într-un glas Doina Ghiţescu şi Marilena Salan, strângându-l în braţe de îi pârâiau oasele fragile.
- Doamna Elena, ce-i cu dvs. aici ? Când aţi ajuns ? Doamne, ce nebunie, ce surpriză mi-aţi făcut.
- Ca orice nebună normală, am simţit nevoia să împărţim bucuria. Şi, cum nu puteam veni singură, iată-ne aici. Cele Trei Graţii de la Răsărit... sunt în umbra ta. Felicitări, Claudiu ! Şi eu sunt mândră de tine.