Măreţia lui Dumnezeu, în Palatul Culturii Mele

E trecut de miezul nopţii. Întinsă pe pat, "înfăşurată în scutecele pentru nani-nani, prin întuneric, disting obiectele din palatul meu, semn că sunt în lumea mea, printre cele dragi mie, dincolo de durere, departe de injecţiile de la miezul nopţii, perfuziile care mi-au învineţit mâinile, sufletul. Sunt acasă ! Slavă ţie, Doamne ! Dar mi-e teamă să-nchid ochii ! Fără calmantele intravenos injectate...,
timp de aproape o lună, voi putea dormi ? De mai bine de două luni, nopţiile mi-au fost sfâşiate de dureri cumplite, senzaţia descărnării unghiei, nopţi pline de gemete, frisoane. Nu am mai avut tihnă, nu am mai avut nopţi. Mă ridicam în şezut, din oră-n oră, adormită cum eram, îmi masam coapsa, glezna, talpa, degetele bolnave ale piciorului stâng. Le spălam cu betadină, le ungeam cu creme speciale, înălţând rugi aprinse bunului Dumnezeu să-mi curme durerea, să nu rămân fără degete, complicând astfel diabetul stabilizat de aproape un şase luni.
E noapte ! E linişte. E bine ! Sunt acasă, nu mă mai doare nimic, dar tot nu am curaj s-adorm. Mă foiesc, pe toate părţile. Mă ridic în şezut, masez, din obişnuinţă, piciorul. E cald şi bine... Încerc s-adorm, fără teama că iar mă vor trezi durerile. Dacă Dumnezeu a făcut ca negrul să devină alb, ce temere mai pot avea ? Degetele negre precum boaba de strugure s-au albit, medicii nu au mai avut ce amputa.

Sunt acasă, în patul meu, în universul meu, alături de prietenii care s-au rugat pentru mine.
Doamne, cu ce cuvinte să le pot mulţumi celor care s-au rugat pentru sănătatea mea ?
Doamne, ŢIE, cum îţi mai pot mulţumi ?
TU curgi prin venele mele, precum sângele îndurerat scăpat din strâmtoarea bolii.
Slavă ŢIE, Doamne Dumnezeul meu ! Dacă TU nu eşti, nimic nu e !
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, AMIN !
Elena Toma