Adi Florea, când sus, când jos... pe scaun, vinovat ! :) - Elena Toma

De când am revăzut fotografiile colegilor mei din şcoala generală nr.5, mă simt o tolbă plină cu amintiri, care, în căutarea liniştii, scoate în lumină poveşti. Aşa am ajuns la întâmplarea care avea să marcheze existenţa mea, propulsându-mă pe o traiectorie nevisată, nesperată: MUZICA. În familia mea, nu au existat nici măcar tentative, talent moştenit peste generaţii. Biata mama, ani... mai târziu, mă apostrofa, considerându-mă ruşinea neamului, incapabilă să prestez activităţi "serioase", muzica fiind pentru ea un domeniu fără perspective. Dar, iată, abia mama, fără să ştie, fără să vrea, într-un moment al vieţii combinat cu altă întâmplare hilară, m-a aruncat pe scena artistică, în lumina refectoarelor. Parcă a fost ieri ! În clasa a- VI-a, colegă cu toţi cei din fotografie şi colegă de bancă a distinsului Adrian Florea, lesne de recunoscut, în foto:)), ne pregăteam de marele concurs între şcoli iniţiat, la vremea aceea, de Inspectoratul şcolar. 

Pe scenă, evoluau elevi selecţionaţi pentru probe, printre care şi secţiunea "interpret, solist vocal".  În clasa a-VI-a aveam deja antecedente din cl. a IV-a, când, la serbarea de sfârşit de an, am cântat marele hit al anilor 1964 "Săniuţa dragostei". L-am prins din zbor, în timp ce mă jucam prin curtea casei, din strada Vulcan, nr 10, Târgoviştea natală. Răsuna prin difuzoarele aparatelor de radio, şi, fără să vreau, memoram cântece, pe care, apoi, le fredonam şi eu prin curte, la joacă. 

- Nuţica, ai fost genială ! Mi-a plăcut f.f. mult cum ai cântat, răsună şi acum glasul mamei unei colege, grăbită să mă felicite, la sfârşitul serbării cl. a- IV-a. Neştiind ce înseamnă "genială", firesc, l-am întrebat pe tata care, Dumnezeu să-l ierte, mă ţinea de mână, mândru foc, nevoie mare, după primele aplauze, la scenă deschisă. 

 - E ceva de bine ! răspunde bietul tata, fiu de ţăran cu doar două clase primare, plecat dintr-o familie cu nouă copii.

Această amintire m-a determinat, în clasa a VI-a fiind, să ridic mâna, când diriginta clasei, d-na Elena Chifiac, profa de Matematică, a întrebat: "cine doreşte să se înscrie la concurs."  
Iată-mă răsfoind memoria, în căutarea cântecelor prinse din zbor, ascultând radio. Am ales cântecul "Sunt o fată frumuşică" lansat de preafrumoasa Maria Pietraru. 

                              

Numai că, prof. de Istorie, dl Drăguţ Paul, cu o zi înaintea concursului, schimbă cursul istoriei. Bazându-se pe memoria mea de elefant, :))) mă îndeamnă să particip la concurs cu melodia "Grâuşor din Bărăgan", spera să am mai multe şanse, să înving solistul rival, la aceeaşi probă. În convingerea lui, eram în stare să învăţ, peste noapte, trei strofe şi melodia fredonată, care, pe lângă cum "visam" eu Istoria, era floare la ureche.:))) Şi chiar aşa era, pe atunci. Iubeam Istoria, Geografia, reţineam, fantastic, cu o rapiditate uimitoare, astfel încât, un cântecel, acolo, nu era problemă. Credeam noi ! :)). 

                           

Zis şi făcut ! A doua zi, pe scenă, înainte să intru în concurs, îmbrăcată în costum popular, cu fundiţe la codiţe, în spatele cortinei, fredonam, în gând, noul cântecel, panicată, oarecum, de succesul pe care-l avusese concurentul şcolii nr. 2. Repetam prima strofă :

 Foaie verde măghiran / Grâuşor din Bărăgan / Te apleci în vânt uşor...

Lângă mine, din senin, apare Adi Florea, care, pus pe glume, îmi fredonează, la ureche :

 "Grâuşor din Bărăgan / M-a făcut mama oltean... măi, etc...:)))

Exact în acel moment, am fost anunţată, şi... iată-mă în faţa microfonului, pe scena sălii "Clubul petroliştilor", care gemea de elevi, părinţi, veniţi la concurs. În timp ce acordeonul marca partea introductivă a cântecului, mama mea, chinuindu-se să găsească un loc, pe rândul trei al sălii, îmi strigă numele, făcându-mi semn cu mâna, pentru încurajare. Prinsă între mişcarea scenică, semnul mamei şi glasul colegului Adi Florea, glas frumos timbrat, de altfel, care îmi răsuna în urechi, am început să cânt:

 "Grâuşor din Bărăgan / M-a făcut mama oltean..."

Apoi, m-am blocat ! Acordeonul cânta, eu eram incapabilă să mai scot un sunet, conştientă că încurcasem versurile. Nu eram în stare să plec din faţa microfonului, şocată ! Hohotele spectatorilor m-au trezit la realitate. Ruşinată, am fugit din scenă şi nu m-am oprit decât acasă. Din acea zi, devenisem, pentru întreaga şcoală, "CIOLISTA NOASTRĂ", poreclă pusă, în glumă, de profa de Engleză, care se amuza pe seama eşecului meu, poate şi pentru faptul că şcoala nr 5 pierduse concursul, fiind depunctată la proba "interpret de muzică ". În sufletul meu de copil, în acea zi, am decis: " voi învăţa să cânt atât de bine încât nimeni, niciodată, să nu îşi mai permită să râdă de mine". Aşa am ajuns, în numai doi ani, laureată a peste 15 festivaluri naţionale de muzică uşoară, apoi, la 17 ani,  debutantă în emisiunea concurs tv 

"Steaua fără nume". Cântecul, cel mai bun, sincer, prieten. Sprijin unic, har al bunului Dumnezeu, cântecul mi-a mângâiat sufletul strivit de colţurile vieţii. L-am purtat, peste mări şi ţări, reprezentând Radio-Televiziunea Română, fiind apreciată printre cele mai bune voci ale timpului. Aşa cum au consemnat şi ziarele israeliene de limba română, am fost cotată, fără falsă modestie, printre cei mai mari artişti, în Israel, în perioada de colaborare 1987-1991, ARIA- Israel. Cântecul a fost, este şi va rămâne VIAŢA MEA frântă într-un stupid accident de maşină, în fatidica zi de 10 Iulie 1991.  

                      Doamne, s-a făcut voia TA! 

  

Adrian Florea, prietene ! Neputinţa mea din ziua revederii s-a datorat şi acestor amintiri, şi tot ce am trăit marcată de muzica mea dragă. Tu... după cum sper să-ţi aminteşti, ai avut un rol f. important în decizia mea:)) Îţi mulţumesc, prietene. Fără acea întâmplare, aş fi rămas fidelă Istoriei. Nu aş fi beneficiat de terapia muzicii. Şi, când mă gândesc că,dacă aş fi intrat pur şi simplu, în acel restaurant, NU v-aş fi recunoscut, mă-nfior ! :)))))))