Cea mai bucătăreasă între artiști

Zilele curgeau molcom. Colegii de cameră mă respectau, eu fiind mai în vârstă, ei tineri familiști. Cu rândul, fetele îmi spălau și mie rochia, lenjeria intimă, în schimb, atât cât mă pricepeam, găteam și eu macaroane cu brânză, mai o tocăniță, omletă, cu frânturi de memorie, la nimereală, puneam legumele, ouăle în cratiță, cratița în cuptorul electric, mâncărica se gătea de la sine. Rămâneam cu copiii pe post de ”educatoare”, incapabilă să fac vreun efort fizic. Weekendul era sărbătoare. Sabatul evreilor aduna muncitorimea de pretutindeni prin piețele pline de legume, fructe, carne, la discreție. Ce nu se vindea rămânea pe tarabe, hrăneau gratis burțile săracilor. Veneau românașii încântați cu sacoșele pline, bucurâdu-mă alături de ei, doar și eu mă înfruptam din bunătățile adunate de prin piețe. 

Într-o zi, Rodica, o moldoveancă din Suceava, m-a întrebat dacă vreau să gătesc pentru o familie de evrei români din Ramat Aviv - cartier de lux populat de bogătași. Atunci, nu mi-a căzut fisa, rostul întrebării părea firesc. ” E bine să câștigi și tu un ban, să ai de cheltuială. Ce mare lucru să pui câteva  legume la fiert ? ” mă încuraja ea. Dusă cu pluta cum eram, am acceptat. A doua zi, abia mergând, oprindu-mă din mers după doar câțiva pași, Rodica mă conducea la familia interesată de serviciile mele: preparate culinare românești. Am fost primită cu prietenie. Gazda, o doamnă cam de vârsta mea,  mi-a explicat ce așteptări are de la mine: zilnic, 4 ore - gătit mâncărurile trecute pe o listă care mă aștepta pe masa din bucătărie. Plata - 20 de șekeli- la vedere, lângă lista cu meniul zilei. La venire, mă întâmpina menajera, o filipineză ajunsă în Israel pentru un salariu mai bun, la plecare mă conducea tot ea. Mă simțeam în al 9-lea cer. De mult nu mai câștigasem un ban. 

Sorbeam cafeluța oferită de gazdă privind în jur, minunânându-mă. Nu mai văzusem asemenea opulență. Un duplex superb, mobilier de lux, bucătăria utilată cu cele mai tari aparate de gătit, mixere de tot felul, aragaz, cuptor cu senzori, frigider uriaș plin cu bunătăți, congelator uriaș, piscină, la etajul 8, terasă încărcată cu flori. Cu răbdare, stăpâna casei mi-a arătat cum funcționau aparaturile, mixerele, punându-mă să repet, să se convingă că am înțeles explicațiile ei. Mă fâstâceam, sub impulsul xanaxului care-mi scurtcircuita mansarda, dar, repetând, păream a fi înțeles toate cele. 

A doua zi, întâmpinată de menajeră, intru în bucătăria spațioasă. Efortul fizic mă epuizase, respiram greu, plină de transpirație. Lista cu meniul zilei mă aștepta pe masa mare, rotundă. Citesc și zâmbesc: stroganoff de pasăre, medalion de somon la cuptor, salată de fructe. Amintindu-mi acum, zâmbesc. Preparatele erau și pe gustul meu, avusesem plăcerea să le gust, în timpul recepțiilor la care cântasem pentru mai marii statului, invitații de peste hotare ai guvernului României, la petrecerile organizate de ambasadele țărilor prin care avusesem contracte ARIA, etc. Dar, atunci, amnezică, m-am panicat. Nu-mi aminteam nimic.  O carte de bucate în lima română părea a-mi salva reputația. 😂 Riscam să pierd 20 de șekeli, grămadă de bani, pentru mine, la acea vreme, eu care, prin contractele avute fusesem plătită cu peste 1000 dolari pe lună, din care 800 dolari lunar erau cotă ARIA. Răsfoiam nerăbdătoare cartea de bucate. Citeam greoi, vederea afectată de trauma craniană suferită îmi crea probleme. Dar, îndârjită, pregăteam  toate cele. Când să purced mai departe, nu-mi aminteam cum să folosesc aragazul, cuptorul, etc. Am cerut ajutorul menajerei, dar nici ea nu se pricepea. Cu chiu, cu vai, am aprins flacăra, dar nu-mi aminteam cum să reglez temperatura cuptorului, flacăra aragazului. Pe scurt, am făcut meniul harcea-parcea. Transpirată fleașcă, cu emoția cât carul, recunoscându-mi neputința, am plecat fără să iau cei 20 de șekeli. 

La ieșirea din liftul spațios, o figură cunoscută m-a salutat, zâmbitor. Amnezică, nu realizam cine era persoana aceea, dar... când Dumnezeu vrea să împlinească destine, ajută. Era medicul comisiei medicale numit de tribunal. Mă certasem cu el, refuza să-mi dea trimiterea la comisie. Dosarul era incomplet, fără procesul de constatare  a accidentului, fără ultrasound la rinichi, fără CT moah, RMN, etc. M-am plâns judecătorului, dar degeaba. Simțeam cum mă lua amețeala. Ce căuta medicul acolo ? Păi, ce să fi căutat ? Acolo locuia. Mirosea a complot generozitatea Rodicăi. Hm !   Am râs de naivitatea, credulitatea mea. Dar, neavând încotro, am tăcut, ca și când nu văzusem nimic, victimă a uneltirilor, josniciei. Incapabilă să fac față provocărilor vieții, nu am mai ajuns la familia care-mi încredințase bucătăria. Memoria nu mă ajuta, neputința fizică își spunea și ea cuvântul. Cu sufletul înlăcrimat, mă rugam : Doamne, învață-mă să iert, să sper, să mă rog, să am răbdare, să nu-mi pierd încrederea niciodată.