Bătea la poartă cerului

 

Bătea la poartă cerului

,,Bătea la poartă cerului o rază,

Bătea sfios şi-ncet ca o străină

Târziu, un înger a deschis să vază

Şi-a stat, uimit de palida lumina.

Era o biata rază scăpărată

Dintr-un adânc de minte omenească,

Ce străbătuse calea-nfricoșată

De la pământ la graniţa cerească

Părea atât de tristă şi umilă,

Dar totuşi credincioasă şi curată,

Că îngerul a tresărit de milă

Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi, grăbit a luat-o-n cer la dânsul

Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;

I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul

Şi-au strâns-o-n braţe toţi ca pe o soră!

Ea le-a zâmbit, stergându-le plânsoarea

Şi s-a rugat apoi de ei fierbinte

S-o-nfătișeze bunului Părinte

Ca să primească binecuvântarea;

"Stăpâne veşnic, dătător de viaţă,

Din ce-ntunerec mă-nălţai la Tine.

Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă,

Din ce vârtej de patimi şi ruine!

Cât am luptat cu oarbă rătăcire,

Cu nebunia surdă şi păcatul

Dar n-am putut să samăn o sclipire

În largul nopţii stăpânind de-a latul.

Vasile Voiculescu