Fericirea, la marginea satului
A trecut o veșnicie ! Satul Cuza Vodă din marginea Dâmboviței, mărginit de râul Colentina și parcele acoperite cu porumb, orz, floarea soarelui, grâu, întinse lângă verdele islazului înverzit cu miros reavăn de pământ rămas în urma amintirilor continuă să-și spună povestea. O poveste de dragoste, poate cea mai frumoasă, sădită în sufletul a doi tineri de bunul Dumnezeu. Marin, din neamul înstărit al lui Mitroi, tânăr flăcău, puse pe jar inima mai multor fete adunate la horele din sat în alegerea viitorilor parteneri de viață. Înalt, cu ochii căprui, bine legat, gospodar, trudea alături de părinți pe întinsul ogorului moștenit de la străbunici.
Venise vremea să se așeze la casa lui, dar mândra care-i furase inima, Alexandra, suplă, cu părul șaten, prins în cosițe împletite, cu ochii de culoarea înaltului ceresc, cea mai frumoasă fată din sat părea a nu se grăbi la măritiș. I se dusese vestea, în satele învecinate, pentru frumusețea, hărnicia și cumințenia ei. Inima îi fusese răpită de Mărin cel chipeș. Se plăceau, se iubeau, tainic, fără cuvinte, doar din priviri. Se prindeau în hora de duminică, tăcut, aruncându-și priviri pline de dor și neastâmpăr, dar … Familia Alexandrei, nevoiașă, nu-și permitea nunta de basm la care visau tinerii acelor vremuri.Într-o duminică, la hora din sat, Marin, decis să-și mărturisească dragostea și bunele intenții, o prinse pe Alexandra de mijloc și o duse mai departe de privirile sătenilor. Cu glasul aproape șoptit, toropit de iubire, Marin, aproape lăcrimând, își spuse off-ul.
- Făi, Lisandră, dragă-mi ești, fa ! Nu mai pot , de dragul tău. Vreau să-mi fii nevastă. Vreau să-mi faci o doaie de copii. Iubesc mult copiii, fa. Să fie frumoși, ca tine, să-mi umple casa de bucurie. Să am pentru cine munci. Că pământ am, slavă Domnului. Cui să rămână, dacă nu copiilor mei, ai nostri ? Ce temeri ait u, de nu vrei să fii femeia mea ?
- Mărine, of ! Mărine, Mărine ! Și tu mi-ești drag. Dar eu nu sunt înstărită, ca tine. Lada mea de zestre abia dacă are câteva lucrușoare. Tu, om înstărit, să iei o nevoiașă ? O să râdă lumea din sat. Și nu vreau.
- Lisandră, la ce bună averea, dacă sufletul meu tânjește după tine și te vrea ? Ce rost are avuția mea fără tine ? Hai, Lisandră, fii femeia mea.
Dragostea învinge. După îndelungate insistențe, aranjamente, angajamente, ale părinților celor doi, iată-i în fața altarului. Biserica era în sărbătoare. Sătenii, în alai, primeniți cu straie specifice muntenilor, chiuiau de mama focului, lăutarii cântau, codanele, cu brațele pline de flori aruncau priviri oacheșe flăcăilor, așteptând să le vină și lor rândul la o nuntă de vis. Păreau o filă de poveste dintr-o lume aproape uitată. Cu obrajii în flăcări, de sub marama cusută din cel mai fin borangic, prinsă pe coronița de flori, Alexandra strălucea, scăldându-și frumusețea în privirile înflăcărate ale dragului ei Mărin. Ia înflorată cădea, ca turnată, peste sânii feciorelnici, fota cusută cu mărgele viu colorate îi ținea talia prinsă-n brâu. Marin, purta cu fală o cămașă lungă, alba, din pânză topită, ilic și opinci. Amândoi, scăldați în lumina zilei, cu voia lui Dumnezeu, așteptau începerea ceremoniei religioase care le unea viețile, la bine și la greu.
Jurându-și credință întru vecie, Marin își îmbrățișă soția și, după ce schimbară verighetele, în uralele sătenilor, porniră alaiul spre cortul ridicat în curtea Căminului cultural, lăcașul horelor, nunților, botezurilor din sat. Fericirea era la ea acasă. Mesele întinse gemeau de bunătățile speficife nunților la sat. Sarmale, fripturi, vin, țuică, cozonaci, spre deliciul tuturor, întregeau imaginea plină de farmec a bucuriei proaspăt căsătoriților. Lăutarii cântau, în draci. Petrecură până în zori. Jocul Găina nelipsit, ridică chiuitul până la cerul înstelat. Hora, sârba încinseră sătenii la joc, răsăritul prinzându-i extenuate, de atâta bucurie, chef și voie bună. Îmbrățișați, scrutând orizontul, retrași pe parcela de pământ pe care aveau să-și ridice casa împlinirilor, Marin și Alexandra se pierdură într-un lung sărut.
Cu ajutorul sătenilor, în scurt timp, acolo, în marginea satului, o casă mândră cu două frontoane avea să fie acoperișul iubirii tinerilor căsătoriți. Împrejmuită cu gard de uluci, pui de salcâmi, plopi, ce aveau să umple spatial de verde crud, era oaza de liniște și dăruire a celor doi. Diminețile, ieșind pe prispă, erai întâmpinat de parfumul răsadurilor de iriși, zambile, narcise, bujori, trandafiri. În curtea din spatele casei, o grădină mare cu răsaduri de porumb, fasole, dovleci, pe o parte și altele de ardei, morcovi, roșii, catraveți, alături, arăta hărnicia, trăinicia, dorința unui trai bun, îndestulat. Un pătul mare adăpostea două vaci, doi cai, o căruță nou nouță primită, dar de nuntă, de la o familie înstărită. Porci, păsări, pisicuțe, doi câini ciobănești completau frumusețea gospădăriei întremată din dragoste.
Primii ani ai vieții lor de familie au trecut, ca un vis îmbătător. Muncile agricole îi prindeau, zi lumină, pe câmpul plin de roade. Sămânțau, recoltau, iarna se odihneau la gura sobei, îngrijind animalele, păsările. Târgurile din sărbători aduceau bucurie, bunăstare, prosperitate: Dar iubirea lor rămânea neîmplinită. Relația se răcea. Mărin, tot mai îngândurat, lipsea de acasă. Alexandra, prinsă de disperare, călca tot mai des pragul bisericii. Dădea acatiste, cerea lui Dumnezeu copiii atât de doriți, așteptați. Dar… în zadar. Nu rămânea grea. Fără copii, agoniseala lor era în zadar. După câțiva ani, Marin, răbufni.
- Făi, Lisandro… eu vreau copii mulți. Tu nu mi-ai făcut nici măcar unu. Făi… io te las, să știi. Pentru ce muncesc, trudesc ? Cui să rămână toate astea ? zise Marin, într-o bună zi, necăjit nevoie mare.
- Mărine, crezi că io nu vreau copii ? Dar dacă Dumnezeu nu se îndură și de mine, io ce să fac ?
- Făăă, auzi tu ? Mai stau cu tine trei veri. Apoi, Dumnezeu cu mila. S-alege prafu de agoniseala noastră. Caut femeie care să-mi facă copii. Și… te las ! Înțelegi tu ? Nu e vina mea că tu ești stearpă.
Ca un cuțit înfipt în inimă, așa răsună amenințarea omului iubit. Zilele treceau, dar dragostea lor era adumbrită de nefericire. Sărbătorile erau triste, lipsite de bucuria luminii. Părăsită, neglijată, Alexandra a luat calea bisericii. Au urmat slujbe înlăcrimate la biserica din sat. Acatiste, rugi aprinse către Dumnezeu, dar… Dumnezeu tăcea. Lăsa să se scurgă anii adâncind și mai mult suferința celor doi. Trecură trei ani. Nimic nu se schimbase. Marin, cu inima otrăvită de amar, decise să se despartă de frumoasa Alexandra. Găsise în sat o țiitoare la care întârzia nopțile de iarnă când, împovărată, Alexandra îl aștepta, neputincioasă. Lumea șușotea. Aflase că Mărin al ei avea altă femeie, dar, cu Dumnezeu în suflet, se ruga să facă Domnul o minune, să aibă și ea copiii mult doriți.
Sărbătoarea Paștelui o petrecu singură, Marin please la oraș, însoțit de femeia care-i luase locul în inima omului iubit. Ierta trădarea lui, sperând la bunul Dumnezeu. Copleșită, cu sufletul plin de amărăciune, după o noapte de dragoste cerșită, ultima, în care Mărin o cuprinse cu dragostea-i înlăcrimată, Alexandra avu un vis. Un chip uriaș, cu plete albe, barbă albă, ochii plini de lumină, stand pe un tron, alături de o siluetă albă, ce purta o coroană pe cap și un sceptru în mâna dreaptă, se aplecă asupra ei și, cu blândețe, îi mângăia creștetul capului. Apoi, cu glas de tunet, îi spuse :
- Tu, Alexandra, fiica mea aleasă. Ascultă sfatul meu. La miezul nopții, de Rusalii, cu lună plină, scaldă-te sub salcia mare de lângă pod, în râul care curge la marginea satului. Să fii însoțită de cele trei bătrâne renumite ale satului. Ele să-ți acopere trupul cu un cearceaf alb, când vei ieși din apă.
- Facă-se Voia Ta, Doamne ! Așa voi face ! șopti, în somn, Alexandra.
- Da, va fi voia Mea, dar și a voastră, răspunse Vocea Divină.
Transpirată, în lumina rece a dimineții, făcându-și semnul Crucii, înălță rugi aprinse bunului Dumnezeu, cu ochii ridicați la icoana de la capătul patului. Înfricoșată, nu-i spuse nimic lui Mărin. Îl lăsă să-și facă bocceluța și să plece la munca câmpului, sperând să revină acasă cu gânduri mai bune. Își trase repede o rochie pe ea, încălță opincile și plecă, în grabă, spre casele celor trei bătrâne. O prinse amiaza, tot povestindule, pe rând, visul cel de nedeslușit pentru ea. Dar bătrânele reușiseră s-o convingă : era semn de la Dumnezeu. Iar ea, Alexandra, trebuia să urmeze sfatul Domnului întocmai. Ajunsă acasă, îl așteptă pe Mărin cu masa pusă, sperând că va reuși să-i ceară îngăduință, pentru încă o lună, termen până la venirea Rusaliilor, cunoscute și drept Pogorârea (coborârea) Sfântului Duh / Sfântului Spirit, sărbătoare creștină prăznuită întotdeauna duminica, la 50 de zile după Paști.
Și mare e grădina Domnului. Marin ajuns acasă, ascultă rugămințile Alexandrei și promise că, până la Rusalii, nu va mai lipsi de acasă, nopțile petrecându-le alături de Alexandra, impresionat și el de visul ce părea momentul cotiturii în viața lor.
Se mobilizară, în așteptarea Rusaliilor, care se apropiau cu pași repezi, parcă pentru a împlini destine. Astfel, în sâmbăta spre duminica Rusaliilor, rămas acasă, Marin privea în urma Alexandrei, care, însoțită de cele trei bătrâne ale satului, se îndreptau spre salcia de lângă pod. Luna, mare, rotunda, aprinsă, felinar în mijlocul nopții, părea mai aproape de pământ, ca niciodată. Ajunse pe malul râului, bătrânele aprinseră candele, scoaseră cearceafurile albe, iar Alexandra, coborî, încet, în apa caldă, primitoare, ca o mângâiere, sub salcia aplecată peste trupu-i sterp.
Rămasă nemișcată, simțea apa prelingându-se sub tremurul inimii. Preț de jumătate de oră, rostind Tatăl nostru, sperând în miracolul pe care Dumnezeu îl va face, Alexandra își lăsă corpul mângîiat de apa curgătoare, ținându-se de crengile salciei aplecate asupra-i, ca o binecuvântare.
Revenind pe mal, se lăsă pradă bătrânelor, care-i înfășurară corpul în cearceafurile albe, rostind incantații, implorând divinitatea să se pogoare și asupra ei.
După o lună și jumătate de la faimoasa întâmplare, Alexandră, mândră, aruncându-se în brațele bărbatului iubit, striga cât o ținea gura:
- Mărineeee, Mărineeee… vom avea un copil.Dumnezeu s-a îndurat și și-a revărsat mila asupra noastră.
- Lisandră, făi… tu vorbești serios ? Făi, io nu cred decât când l-oi vedea născut. Nu contează ce va fi. Fată, baiat, e copilul nostrum. Doamne ajută, mulțumim, Doamne ! răspunse Marin, cu sufletul trepidând, surprins.
Din acel moment, viața lor a revenit la normal. Plin de dragoste, Marin își ajuta femeia la treburile gospodărești. Munca pe ogor era făcută cu ajutorul sătenilor, Alexandra așteptând, în liniște, aducerea pe lume a pirmului lor copil. La termen, s-a născut Aurel. Apoi, cu timpul, prinși în dragostea și fericirea lor, au mai avut alți opt copii : Ion, Dodică, Leana, Dumitru, Florea, Vasilica, Marin, Gheorghiță. Nouă copii, ca florile, rod al fericirii lor. Marin era în culmea fericirii. Casa era plină de joaca și râsul copiilor. Nu mai pridideau cu munca. Copiii, la rândul lor, cu timpul, ajutau la treburile casei, cum puteau, fiecare având cîte o responsabilitate. Marin mergea la oraș, ca să le cumpere copiilor hăinuțe, încălțăminte. La școală nu au mers, decât primele trei, patru clase, munca în gospodărie, la câmp, ocupându-le tot timpul. Nu era ușor de hrănit și întreținut 11 guri mereu înfometate.
Într-o zi, Marin plecă la oraș cu treburi. Gheorghiță, ultimul născut urma să fie botezat. Trebuiau făcute niscai cumpărături. Dar… noaptea se lăsase peste sat, iar Marin nu a mai ajuns acasă. În zori… Alexandra primi vestea. Marin, în timp ce cobora scările trenului, aplecat prea mult în afară, grăbit să ajungă pe peronul gării, fusese lovit de un alt tren care venea din sens opus și circula cu viteză. Rămasă singură, cu nouă copii, Alexandra nu s-a recăsătorit. Cine s-ar fi încumetat, știind marea dragoste ce i-a legat pe cei mai frumoși tineri din sat ? Și cine ar fi făcut față vieții alături de nouă copii ? Văduvă, a trăi 85 de ani, acolo, în sătucul uitat de vreme. Viața ei a fost o noapte fără de sfârșit, o lacrimă, cât un fluviu. Născută la data de 1 aprilie, o fi fost o glumă a destinului ?
Elena Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.