Adrian Munteanu, Ca de fiecare dată, darul tău poetic mi-a mângâiat sufletul. Mulţumesc, prietene ! Elena Toma
Vino, frumoaso, leapădă-ţi veşmântul
Ce peste noapte ţi-a trudit făptura,
Căci au trecut şi ploi şi ierni de-a dura
Şi printre ierburi crude trece vântul!
Deschide ochii negri cum e mura!
În taina brumei asfinţind pământul,
Prin șoapta frunzei ce-şi înalţă cântul
Se-avântă mierle-n slăvi, răbdând arsura.
Priveşte rodul viilor mustinde
Şi caută-mă-n vrejul şerpuit.
Pe pântec jarul clipei ţi se prinde
Şi îţi sărută fructul pârguit.
Sub frunte umbra toamnei se întinde.
Aleargă-n noi un cerb spre asfinţit.
LA MULTI ANI CU TOATE BUCURIILE SI SPERANTELE !
Adrian Munteanu
www.adrianmunteanu.arts.ro
Ca bonus iti ofer o clipă de linişte interioară.
Te invit să citești, să asculţi, să guști cuvântul şi tăcerea, să te bucuri de aromele poeziei în armonie cu adâncul din noi, accesând grupul “Sonetele lui Adrian Munteanu”.
https://www.facebook.com/groups/156963761107317/?fref=ts
Te invit să citești, să asculţi, să guști cuvântul şi tăcerea, să te bucuri de aromele poeziei în armonie cu adâncul din noi, accesând grupul “Sonetele lui Adrian Munteanu”.
https://www.facebook.com/groups/156963761107317/?fref=ts
Valeria Manta Tăicuţu
RăspundețiȘtergereVino, iubito, în Elohim...
Noul volum al lui Adrian Munteanu, „Femeie!...” (Editura Minerva, 2009) cuprinde 50 de sonete, selectate din volumele anterioare în funcţie de temă (exclusiv erotică) şi, cred eu, ca o cititoare fidelă a ceea ce a tipărit până acum poetul braşovean, grupate în urma unui minuţios proces de (auto)evaluare. De observat, în primul rând, renunţarea la sonetele „incendiare”, în care se experimenta limbajul dur, suburban, încrâncenarea, furia, dezamăgirea. Unitatea noului volum nu este dată doar de temă, ci şi de atitudinea poetului: dezmăţul lingvistic, expresia frustă a combustiei erotice sunt înlocuite cu o sintaxă mai puţin abruptă şi cu un lexic ceva mai îngrijit. AM îmi spunea odată că vrea să „dinamiteze” limbajul învechit al sonetului, să-i surpe manierismul, artificialul, să facă sonetul să trăiască şi să poată fi citit, cu aceeaşi emoţie, şi de contemporanii noştri, lucru teribil de greu, dacă ne gândim că este vorba despre o poezie cu formă fixă, care-a rezistat secole la rând, cu încăpăţânarea pioasă a icoanelor. Până la urmă, AM n-a reuşit să rămână consecvent în acţiunile lui demolatoare, fiindcă s-a lăsat subjugat de muzicalitatea sonetului, de seninătatea cu care el încearcă să atingă perfecţiunea formal-stilistică, dar şi pe cea de expresie. Au început concesiile – dacă nu le făcea, probabil că ceea ce ar fi scris în continuare s-ar fi numit altcumva, în nici un caz sonet – şi iată că apar, în acest nou volum, sonete probabil repudiate la începutul lui 2004, în febra înnoirii şi a demolării şi recuperate acum, pentru că, odată „experimentul” consumat, poetul îşi regăseşte treptat echilibrul şi armonia atât de necesare.
Lirica erotică a lui Adrian Munteanu nu este însă deloc cuminte şi cititorul nu trebuie să se aştepte la imagini siropoase, în care zburdă naiade sau alte exemplare mitologice, în care e musai să apară Cupidon, Afrodita şi tot neamul lor olimpian sau unde comparaţiile, obligatoriu nobile, să demonstreze cultura poetului, ca şi respectul lui nemăsurat pentru criteriile estetice. Nimic din tot ce-am spus până acum nu există în volumul „Femeie!...”, ci o senzualitate păgână, o clamare trufaşă a plăcerilor trupeşti, a trăirii clipei, cu ignorarea totală a trecutului şi a prezentului. „Urma fierbinte”, „râvnirile de fiară”, despicarea coapsei, „iarba sângerie”, căuşul de patimi fac parte din câmpul lexical al combustiei erotice: iubirea e luptă, strigăt, descătuşare instinctuală, ardere. „Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar!” – îi cere poetul iubitei, pe care n-o idealizează, transformând-o în statuie de marmură, cu braţe reci şi ochii stinşi. Dimpotrivă, actantul liric preferă iubita voinică, dezlănţuită şi necuviincioasă: „În pat să-ţi lepezi, caldă, cuviinţa / Şi sânii dornici de-ncleştări avide / Să îi frământ cu palma ce decide / Cât de fierbinte-i carnea şi putinţa” (Îneacă-mă-n sărutul ce ucide).
Iubita, deloc angelică, se luptă fără cochetărie, fără să mimeze lupta, aşa cum procedează curtezanele, pentru a mângâia orgoliul partenerului. Dimpotrivă, chiar ştiind că va fi învinsă, ea păstrează ceva din agilitatea sălbatică a felinelor: „Să ne iubim chiar azi, de parcă vine / O noapte-ntreagă-n spaţii şi-nainte, / Iar tremurul păcatului, fierbinte, / În carnea ta un geamăt să aline. // La-mpotrivirea ta nu iau aminte / Şi-ţi smulg veşmântul fin, fără ruşine. / Câmpii de foc se zvârcolesc în mine, / Un ţipăt surd se-mplântă în cuvinte” (Să ne iubim chiar azi)
Ca în „Cântarea Cântărilor”, iubirea are nevoie, pentru a se descătuşa, de spaţii deschise, de forme de relief impunătoare, în consonanţă cu intensitatea şi amplitudinea sentimentului.
http://dochia.bravepages.com/revista_noua/1-2010/AdrianMunteanu.html
RăspundețiȘtergereDe-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.
De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.
Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.
Şi însă de-ai vrea să ai parte…
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!
Toamna de Vasile Alecsandri