În cușca vieții, după 52 de ani

Prin 2015, răsfoiam amintirile copilăriei, umbrită de neînțelegeri, marcată, dezechilibrată de tensiunea existentă între părinții mei. Căutam un loc să-mi pot odihni trecerea gândurilor. Sub acest impuls, am avut un vis. O voce mă striga. Ceața densă nu-mi permitea să văd nici la un metru. Glasul îmi părea cunoscut. Dau comandă creierului să m-ajute. Ăsta, nici una, nici două, detectiv original, nativ, ruginit de atâta stat degeaba, fericit că, în sfârșit, are și el o treabă, începe să deruleze anii copilăriei. Surprind vocea din vis, imposibil de confundat.

Mi-a îmbătrânit carcasa, dar sufletul e tot copil

În apropierea satului copilăriei mele curge un râu. După ploaie, dă iama-n albia lui. Se umflă, neicușorule, devine fluviu, nu alta. Bre, și mi se face câte un dor, că de-abia pot să-l duc. Când Dumnezeu uita pământul în arșița soarelui de crăpau și pietrele de sete, noi, copiii de pe ulița bunicii ne adunam în gașcă și plecam la găurit apa. Dar asta numai după ce ne terminam treburile-n gospădărie.

PRIN ȘANȚURILE VREMII :)

A plouat, neicușorule, ca-n vremurile bune de vară, alea de demult. Rațele, gâștele bunicii trăiu momente de fericire. Exista o mare dragoste între noi. Pluteau pe luciul apei adunată-n șanț, colector original de apă, după torentul care răcorea pământul. Se scufundau, ieșeau la suprafață, iar se scufundau, dându-mi impresia că, neștiind să înoate, cereau, pe limba lor, ajutor să nu se înece. Intram după ele, îngrozită, protectoare, dornică să-mi simtă grija, dragostea, agitându-mă cum să le scot din apă, neștiind că erau în elementul lor. :) Banditele, măcănind fericite, se răsfățau, râzând de mine, prin apa până la genunchii de copil. :) Saturate de efort, se agitau, printre brațele mele întinse să le prind, să le scap de furia micilor valuri făcute în jurul lor.

Nu haina îl face pe om

Banii nu sunt un criteriu neapărat pentru a -ți permite să porți o vestimentație frumoasă. Pe scena festivalului de la Amara, 1973, purtam o rochie lungă, o mătase fină, dar cu desene aiurea. Păcat de model, (creație proprie, har, care, la nevoie, se contura :) - cloș, de sub bust, mânecile, evantai lung de vreo 20 cm., la modă , pe atunci. Cusută în grabă, material cam bălțat, gri argintiu cu șuvițe negre,  albe, combinat,  aș zice băbesc, pe bune :), (ales, cumpărat, din motive lesne de înțeles, de  croitoreasă,  o prietenă a mamei), părea cam pentru nuntă, botez, nu pentru o scena de anvergura celei de la Amara.

Lecții de viață cu iz Rococo - partea a II-a.

”Foaie verde de dai, n-ai. Cum te pun, așa să stai” - cam așa mi-a părut mie esența, în urma revederii cu Maestrul, o lună mai târziu de la plecarea din Oradea.
Întâlnirea din  București a avut loc la restaurantul M.A.I într-un separeu. Mai aproape de gară, pentru mine, care nu  cunoșteam orașul și nici bani să dau pe taxi n-aveam la discreție, miezul zilei fiind, iată motiv întemeiat să servim masa de prânz, în locația aleasă de Maestru.