Mircea Eliade - Despre sinceritate şi prietenie

Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "cînd nu ascunzi nimic" celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.


Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că treieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lururi care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. "Sinceritatea" este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.

În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi  în "sinceritate", în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel...

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin "libertate" suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-a obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinemtograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci numai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa...

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: "Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un carghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!". Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: "Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinşti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele "ceasuri grele" ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se oferă...