Elena Toma - Prof. Cornelia Domnişoru din "Strada numărului 24"

Dintotdeauna, mi-a plăcut Istoria. Vinovat, Paul Drăguţ, profesorul meu de Istorie, clasele 5-8, din Târgoviştea mea natală. Dumnezeu să-l odihnească. Mare influienţă a avut asupra destinului meu. Copil fiind, lipsită de afecţiunea părinţilor, care, prea ocupaţi, nu au avut timp să-mi spună şi mie poveşti, basme cu zmei şi Ilene Sânziene, ascultam, fermecată, poveştile neamului meu şi ale altor neamuri, la ora de Istorie a dlui Paul Drăguţ. Avea el un şarm, un farmec aparte, povestind şi tot povestind. Şi o făcea, dom'le, aşa, de rămâneam gură cască, cu ochii pironiţi pe chipul brăzdat de ani, părul încărunţit, ridurile ascunse sub inima lui. Cred că din vremea aceea, am prins eu obiceiul ăsta, nu prea elegant, de gură cască, în faţa a tot ce mă fascinează. Aşa păţii şi cu...

doamna Cornelia Domnişoru, prof. de Istorie, fost director al liceului Brătianu din Piteşti.
O tot vedeam comentând, prin emisiunile tv. Un  chip luminos, aşa cum îmi place mie să văd omu' invadat de înţelepciune. Părea aprigă, plină de vervă, ascunzând un suflet de rară sensibilitate. Am fost încântată s-o cunosc, cu ocazia interviului pe care mi l-a acordat pentru emisiunea mea tv: Treptele succesului.

Însoţită de "Opera", cum îmi place mie să-i spun colegului operator, Vali, iată-ne ajunşi pe strada numărului 24, 24,a, 24, b, 24, c, 24-1, 24-2, şi tot aşa, în căutarea locuinţei distinsei doamne Cornelia Domnişoru. 

Am ameţit, căutând-o ! :) Strada, ticsită de vile, una şi una, arhitectură ca-n poveşti, ne-a pus în încurcătură. Care o fi vila în care locuieşte invitata mea ?, mă-ntrebam, luată prin surprindere, conştientizând că, telefonic, cerusem adresa, iar distinsa doamnă omisese să mă avetizeze cu ce aveam să mă confrunt. 

Într-un final, după ce ne-am sucit şi răsucit pe lunga stradă, am reuşit s-ajungem în camera  de oaspeţi a dnei Domnişoru, aceasta explicându-mi, telefonic, cam cum stă treaba cu strada numărului 24. :)

În timp ce "Opera" îşi instala aparatul de filmat, regla microfonul, etc, priveam în jur, sub zâmbetul prietenos al dnei CD, cum am botezat-o eu, discret. :) . Aveam impresia că sunt într-un Cămin al Artei. Picturi, obiecte de artă, un şemineu superb, flori, fotografii, etc, decorau încăperea. Nu ştiai, la ce să priveşti mai întâi, într-atît era de primitor spaţiul. Şi cum eu nu prea sunt dusă la biserică, am rămas gură cască, în faţa adevăratelor opere de artă dezlănţuite, parcă, sub privirile mele, pentru a-mi înfrumuseţa şi mie clipa.
Cafeluţa proaspăt pregătită ne-a adus faţă în faţă, la măsuţa acoperită de diplome, albume foto, cărţi scrise de distinsa CD.

Degajată, plină de o debordantă energie, cu un glas puternic, deloc atins de vreo emoţie, doamna CD începe şirul povestirilor. Mă simţeam eleva dintr-a 5-a, la lecţia de Istorie. :) N-am vrut s-o întrerup, în dorinţa de a avea un dialog. Simţindu-i nevoia de a rătăci printre amintiri, ascultând-o, mă-ntrebam cât timp îmi va lua montarea materialului filmat, nevoită fiind, la montaj,  să decupez, ici, colo, obişnuită să realizez interviul cursiv, dialog, etc, pentru a uşura şi munca editorului meu. Dar în faţa dnei CD, fostă profesoară şi a lui Robert Turcescu, de care ne-a amintit cu mândrie, am lăsat lucrurile să curgă de la sine, fără a-i întrerupe  elanul. 

Am aflat lucruri interesante. Pasionată de Istorie, şi-a împlinit visul, absolvind facultatea de profil. Primii ani de predare s-au scurs, făcând naveta cu trenul, pentru ajunge la locul de repartiţie, aşa cum era în vremurile de demult. Căsătorită din dragoste la prima vedere, răsfoia amintirile anilor plini de iubire alături de cel care i-a fost soţ, peste 38 de ani, despărţit de femeia iubită doar de femeia cu coasa, întunecata. Amintiri din timpul directoratului la liceul Brătianu, întâmplări din viaţa politică a oraşului, toate, cascadă, răscoleau prezentul solitar, departe de prieteni, cunoştinţe. O lacrimă abia răsărită în colţul verdelui din irisul dilatat m-a determinat să intervin. Avea nevoie de respiraţie, copleşită de tumultul revărsat peste ora care trecuse pe nesimţite. Emoţia a pus stăpânire pe amândouă, abia la finalul interviului. Ne-am îmbrăţişat, călduros, la despărţire. O luptătoare, ca şi mine, dna CD mi-a trezit amintiri, întâmplări uitate. N-aduce anu', ce-aduce ceasu'. Uite aşa, printre oameni, memoria mea cârpită se vindecă, treptat.

Mulţumesc, distinsă doamnă Cornelia Domnişoru. Cu deosebit respect, Elena Toma