Elena Toma - "Ne-am adoptat, reciproc" Fragment din cartea " Umbra ta, Liviu "

Seara plutea, ca şi mine, în adierea vântului. Zâmbeam lumii, tainic. Emisiunea tv " Oameni care ajută oameni " îşi închisese porţile. Extenuată, după atâtea lacrimi şi durere îndurate, adunate, pe parcursul celor 3 ani de emisiuni încărcate de suferinţa bolnavilor prezentaţi în emisiunile noastre, devenisem spectatoare fidelă a vieţii, urmărindu-i, de pe una din margini, zbuciumul. Nu conta că era ziua mea onomastică. Mă refugiasem în gândurile mele, zăceam cufundată printre ele, încercând să mă debarasez de vechi începuturi. Îmi rămăsese calculatorul, adevărat univers al nebuniei spiritelor rătăcite în căutarea cailor verzi pe pereţi. Fiind, totuşi, sărbătoarea numelui meu, în timp ce răsfoiam ...

poeziile iubitului meu Nichita Stănescu, revedeam chipul femeii care-mi dăduse numele, botezându-mă Elena. 

- Hm ! Frumoasă femeie a fost năşica mea, îmi spun, în gând, în timp ce un mesaj abia intrat în căsuţa mea electronică aştepta să-l citesc. 

Cine să fie, cine să fie, persoana care-mi scrisese, mă-ntrebam, deschizând, grabnic, e-mail-ul.

Un domn din lumea virtuală pretindea că eu aş fi o anumită Sara din Israel şi-mi cerea, intrigat, socoteală, pentru că "mă dădusem la fund", refuzând să-i mai răspund zecilor de mesaje trimise-n van. Dorind să-l scot din marasm, îi răspund, scurt, şi la obiect, că face o gravă confuzie, dacă nu cumva, din greşeală, mesajul său ajunsese la mine. Îndârjit, distinsul domn mă invită să comunicăm pe messenger, pentru a se convinge de una, alta. Finuţă, cum sunt, sinceră şi cu pieptul întins bătăliei ce presimţeam că va începe, iată-mă răspunzând provocării, pe messenger. Neavând webcam şi nici microfon, pentru a lăsa să mi se vadă chipul, să mi se audă vocea, am întărit bănuiala distinsului domn, ferm convins că sunt persoana pe care o iubea de mai bine de 2 ani, clonată în acele momente. La vremea aceea, neiniţiată, abia intrată pe marele bulevard al nebuniei virtuale, habar nu aveam ce erau, însemnau, clonele şi nici la ce erau ele folositoare, n-aveam habar. :))). 

Văzând că nu reuşesc să-l conving de eroarea gravă în care persista, am luat, brusc, atitudine.

- Domnule, eu nu ştiu cine eşti matale, ce hram porţi şi alte alea, alea. Nu am timp şi nici chef de glume proaste. Sunt persoană publică şi nu-mi permit ca numele meu să fie asociat unor asemenea întâmplări hilare. Propun să ne întâlnim, pentru a încheia mascarada aceasta. 

- Total de acord. Şi eu sunt persoană publică. Şi eu doresc să pun capăt incertitudinilor. Aveţi curajul acesta ? Dacă da, spuneţi cum procedăm ? 

- Aoleu !? Sunteţi persoană publică ? Ha, ha, ! Simplu... şi la concret, stabilim, acum, o întâlnire. Chiar nu doresc să mă joc cu sufletul dvs. Dacă-i bal, bal să fie. În ce localitate sunteţi ? Voi veni şi eu la jumătatea distanţei, mâine, pe lumină.. 

- Dragă Sara, cunoşti foarte bine localitatea în care trăiesc. De-atâtea ori ai trecut prin zonă, după cum ai mai spus, dar nu ai dorit să ne vedem.

- Dragă domnule, numele meu este Elena ! Nu vă cunosc, nu ştiu în ce localitate sunteţi. Decideti-vă. Jucăm, sau nu, cu cărţile pe faţă ?

- Sunt în Piteşti !

- Ah ! Şi eu sunt tot în Piteşti ! Ha, ha, ha... Hai că-ncepe să mă amuze întâmplarea. Sunteţi vreun piteştean nemulţumit de vreo atitudine a mea luată în spaţiul public şi acum vă arde de glume.

- Puteţi face dovada că sunteţi în Piteşti, stimată doamnă Elena ?

- Domnule, uitaţi cum stau lucrurile. E ora 21, fix ! La ora 21.30, vă aştept în faţa magazinului Total Casa. Este ziua mea onomastică. Fac cinste ! :))Vă invit la o cină romantică, la restaurantul Magic din apropiere. Cum vă recunosc ?

- Serios ? 

- De la foarte serios, în sus !

- Ok ! Voi veni cu un taxi. La ora 21.30, sunt în faţă, la Total Casa. Pe curând ! spune domnul, închizând messengerul.

Doamne, nu sunt întreagă la minte, îmi repetam în gând, grăbită să mă pregătesc de întâlnirea de gradul zero barat:))) Telefonez la Magic, rezerv o masă. Locaţia îmi era cunoscută. Personalul, patronii, de asemenea. Tocmai făcusem noul spot de publicitate al restaurantului Magic, picturile mele decorau, de la inaugurare,  camerele şi holurile hotelului Magic din Piteşti, aşa că, în spaţiul lor, eram ca acasă. Nu aveam de ce -mi face probleme.

La ora 21.30, un taxi opreşte în locul stabilit. Aproape întuneric fiind, urc în taxi, zâmbind. "Doamne, ce curaj pot avea", îmi spuneam în gând, simţind inima bătând să-mi spargă pieptul:)) Salutându-ne, cordial, am schimbat câteva cuvinte protocolare, întunericul din maşină împiedicându-ne să ne putem vedea chipurile.

Ajunşi la destinaţie, suntem conduşi la masa rezervată. Timizi, emoţionaţi, evident, amândoi, nu îndrăzneam să rostim cuvinte, privindu-ne, pe sub pleoape, în timp ce parcurgeam, în lumina semiobscură, ofertele din meniul restaurantului. În aşteptarea comenzii, luându-mi inima-n dinţi, privindu-l, brusc, direct în faţă, constat că era un bărbat plăcut, elegant îmbrăcat şi plăcut mirositor. Sunt alergică la parfumurile ieftine. :))) Eram la masă cu o persoană publică necunoscută mie.

- Cum vă numiţi, stimate domn !? Nu vă cunosc !

Râzând sănătos, ridicându-se-n picioare, distinsul domn, înclinat cu respect, se prezintă, scurt:

- Liviu Dumitrana este numele meu. Sărut mână, încântat de cunoştinţă.

- Elena Toma, şi eu, de asemenea, încântată de cunoştinţă. Sper că acum v-aţi convins că nu sunt eu Sara, iubita pe care o aşteptaţi.

- Da, după timbrul vocii, nu sunteţi Sara. Am vorbit cu ea, la telefon, de multe ori. Dar vocea dumneavoastră, chipul şi numele îmi sunt cunoscute de undeva, nu pot realiza, acum, de unde.

- Vă sunt cunoscută, probabil, şi din emisiunile tv, din presă, activitatea mea fiind ilustrată şi în presa locală.

- Sunteţi Elena Toma, reporter OTV ?

- Da ! 

- Nu pot să cred. Vă puteţi legitima ?

Tăcând, amuzată de întâmplare,  arăt legitimaţia, ID-ul personal. Privindu-i neîncrederea, zâmbeam. Liviu, roşu la faţă, brusc, aproape răguşit :)) se mai ridică o dată în picioare, prezentându-şi scuzele pentru cele întâmplate. Seara s-a încheiat, aducând în viaţa mea un om de rară sensibilitate, un caracter ieşit din comun, un spirit trimis de Dumnezeu, pentru a-mi fi mai mult decît frate, în cele mai triste, dureroase momente alte timpului meu trăit în Piteşti.

                                Liviu Dumitrana ! Umbra ta s-a prelungit în existenţa mea. 

                                     Nu am cuvinte, şi nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc,
                                 pentru darul primit de la tine, pe data de 1 Martie, 2012 !                 
                              Un post de radio, care, pe 8 Martie, se va lansa, la ora 10. 

                                        Acelaşi fatidic 10, să poarte noroc darului tău :

   Fotografii ale fratelui meu adoptiv, Liviu Dumitrana, în diferite momente, ipostaze, etc :)) cu reproşul că în cele mai frumoase momente muzicale, nu m-a invitat şi pe mine. I-aş fi cântat, la ureche, aşa, ca între cei reciproc adoptaţi :)

 Lansarea cărţilor Maimuţa de mătase şi Fiinţe dificil de fixat, Bucureşti, 2007, Liviu, Ana, Felicia, alături de mine, prieteni de suflet, adevăraţi.