Constantin Enciu - Mic la stat, 'nalt la sfat - Elena Toma

 Nici în visele mele cele mai optimiste nu credeam să ajung vreodată în preajma celui care a sădit cuvinte în inima purtătorilor de frumos spre sufletul omenesc. Aveam doar 14 ani şi eram îndrăgostită lulea de Nichita Stănescu, alt învăţător, care îşi îndruma cuvintele să iubească, şi nu se lăsa până când silabele lor nu începeau să bată... văzându-i inima. La vremea adolescenţei eram îndrăgostită şi de proful meu de Istorie, dl Drăguţ, căruia îi datorez şi cariera muzicală, pe lângă pasiunea pentru Istorie, materie inclusă în examentul de bacalaureat. Am trecut examenul cu nota 10, la Istorie, nota 9, la Lb. română şi 5, aşa de trecere :))) la Lb latină. Dar iubirea mea pentru Nichita m-a urmărit toată viaţa, întrebându-mă care dintre profesorii lui au reuşit să-l arunce printre cuvinte, până l-a uitat Dumnezeu şi, drept răzbunare, Nichita, la rându-i, a ridicat cuvântul la înălţimi ameţitoare. Ziua de 28 mai, 2011, mi-a adus, pe lângă lanul de maci primit în dar de la bunul Dumnezeu, 
vezi link

http://elenatomaxxl.blogspot.com/2011/05/ratacite-printre-maci-elena-toma.html

Elena Toma : Desprinsă din lumea hobiţilor, printre uriaşi

E greu, tare greu, printre uriaşi ! Strivită sub splendoarea spiritelor alese de cuvinte, biată hobită ameţită de parfumul florilor de iederă, priveam nebunii frumoşi, mesageri ai cuvintelor spre sufletul omenesc, care, prin harul lor, transformaseră lansarea de carte a dlui acad.prof. Cristian Petru Bălan în cenaclu literar, cerc de poezie, ziua cuvintelor asezonată cu zilele oraşului Ploieşti.

Trebuie să mai iau o gură de aer, pentru a putea comenta  comenta întâlnirea de sâmbătă, 28 mai, 2011. Nu pot descrie ce am simţit, în momentul în care am dat mâna cu dl Constantin Enciu, profesorul de limba română a preaiubiţilor mei Nichita Stănescu şi Cristian Petru Bălan.

Rătăcite printre maci - Elena Toma

Într-o noapte, am visat un lan de maci acoperindu-mi orizontul.

Îi priveam fascinată, neîndrăznind să-i ating. Credeam că atât de mult roşu viu numai în vis îmi poate desfăta sufletul. Mi-a amintit de "Rătăcită printre maci", fotografie folosită pe o pagină a blogului, nu demult. Am simţit dorinţa de a atinge şi eu, nu numai cu privirea, splendoarea roşu pigmentat cu negru, pe verde crud al florilor de mac. Imaginea lor era cu atât mai frumoasă, întregită de nudul femeii parcă pictată de roşu aprins, ca o necesară pată de culoare pentru maci. Mă-ntrebam: ce sentiment o încerca pe tânăra nesfiită de blândeţea macilor, bucăţi desprinse, parcă, din inima ei !?! 

Liniştea creşte - Elena Toma

timpul a uitat să plece
a rămas în patratul meu cu gratii jucăuşe
din nevoia de echilibru
desenat pe fiecare petec de dorinţă

stau cu Dumnezeu la fereastră
în aşteptarea ta număr orele adormite 
printre perne de cobalt
cruci de fum pironite mă vor naşte

vei simţi degetele mele apăsate pe inima ta
între aceşti pereţi învăţăţi pe dinafară
aici este popasul cu glezne de nesomn
liniştea creşte la rădăcina pătrată

timpul ne mângâie dumnezeieşte

Clopotele din Pundak Ein Karem- Fragment- Elena Toma

Ajutată de nişte români, am avut privilegiul de a intra în sfânta biserică Ioan Botezătorul, ridicată pe locul care încă purta greutatea unei părţi din zidul casei în care s-a născut şi a trăit Cel care avea să netezească drumul, calea Mântuitorului Iisus Hristos ! 

Slavă Domnului ! Cu lacrimi în ochi, mă rugam să mă însănătoşesc mai repede. Fracţuni de secundă, aidoma Fetei Morgana, viaţa mea părea să revină în memorie. Imagini dintr-un timp paralel înflăcărau sufletul rătăcit. I-am spus, atunci, Domnului, că încercările prin care mă trece nu vor reuşi să-mi zdruncine încrederea în El, unică nădejde, speranţa mea. Clopotele bisericii răsunau în Ein Karem. La unison, pe terasa din faţa clădirii în care zăceam, Whitney Houston cânta : I Will Always Love You, Lisa Stansfield cânta : Someday, i'm comeing back. Le ascultam, prăbuşită în patul de fier. Mă ridicam de pe pat,  privind clopotele, pierdută-n uitare, ţintuită la pat, scuturată de frisoanele provocate de trupul bolnav.

                              

 Ivan şi Ziva, după plecarea mea, fiind în pierdere, au închis afacerea cu Oscar, din câte am aflat mai târziu. Astfel, după un timp, făcând alte împrumuturi, lăsând garanţii din bunurile materiale care le mai rămăseseră, Ivan şi Ziva au deschis în Ierusalim alt micuţ restaurant cu şase mese, Rusalka, la care iar am ajuns nu ştiu prin ce miracol. Au urmat alte încercări ale lor de a mă „ajuta” să profesez, asigurându-mă că vor invita oficialităţi responsabile, să constate neputinţa mea de a mai profesa cât şi necesitatea de a se interveni, pentru a mi se acorda asistenţa medicală, financiară. Nici de data aceea, au spus ei, invitaţia lor nu avusese ecou, în lumea celor care mă condamnaseră la disperare.  În schimb, la Rusalka,
alte fotografii color au fost făcute de nişte „ prieteni de familie”, pentru care a trebuit să cânt, într-o seară, umilită de condiţia mea, rezemată de un perete, cu ochii în caietul cu cântece al căror text scris cu litere mari îmi arată nimicnicia „prietenilor „ mei.

 Înainte de a fi nevoită să vând apartamentul din Bucureşti, în anul 2000, într-o zi, la intrarea în Pasajul Victoria, pe Calea Victoriei fiind, m-am întâlnit, face to face, cu Oscar. Văzându-mă, a exclamat:
- Elena, ce mai faci ? Sper că nu te-ai supărat pe mine, atunci ?
- Atunci ? Când, stimabile ? Mă confundaţi ! Nu vă cunosc !
- Elena, sunt Oscar ! Oscar… Pundak Ein Karem, oalele cu supă, salata Faina, tu, cea mai mare bucătăreasă între cântăreţe şi cea mai mare cântăreaţă între bucătărese !
- Ah ! Oscar ! Da, da, da ! Îmi amintesc ! spun, trecând mai departe, fără resentimente, cu ochii în lacrimi.

Tot cu lacrimi în ochi, îmi amintesc seara când, la întâlnirea cu membrii Clubului XXL, în crama Hanul Manuc din Bucureşti, organizasem ziua Valentin’s Day ! La un moment dat, în faţa mea, apare un tânâr de vreo doi metri, care, văzându-mă, şocat, m-a abordat, emoţionat.
-  Elena, ce-i cu tine, aici ?
-  Cum adică, tinere ? Ce întrebare este asta ? Sunt preşedintele acestui club. Participi la evenimentul organizat de mine, fără să ştii unde ai intrat ? Nu te cunosc ! Cine eşti ?
-  Elena, sunt Victor, de la Pundak Ein Karem. Ai uitat când furam mâncare şi sucuri din frigiderele lui Oscar, şi ţi le aduceam în cameră, pe furiş ? Erai bolnavă şi zăceai, acolo, în patul ala nenorocit, cu salteaua împuţită găsită, cine ştie pe unde, de românii care au lucrat pentru Oscar, la Pundak, în Israel.
- Victor ! Ah, Victor, copil drag ! Victor, nu pot crede, cum ai apărut aici ? 

Sigur că-mi amintesc ! Cum să fi putut uita faptele tale bune. Vino, ia loc la masa mea. 

Ce faci, aici ? Doamne, simt cum îmi stă inima !
-  Am întâlnire cu cineva. Mi-a spus să vin în crama Hanul Manuc. Uite, Doamne, ce întâmplare! Elena, ce faci, Elena ! Am dat în bâlbâială, văzându-te !
-  Victoraş, dragule ! Nu-mi găsesc cuvintele. Nu sunt în stare să articulez un sunet. Doamne, ce mică-i lumea ! De cît timp eşti în România ? Cât ai mai stat în Israel, după plecarea mea din Pundak ?

-  Am mai stat câţiva ani ! Elena, în amintirea ta, am deschis o cafenea, lângă Palatul Parlamentului. Se numeşte „Amnezia” Notează-ţi numărul meu de telefon şi vino să bem o cafea. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă.
-  Victor, mâine, pe la ora prânzului, având în vedere că locuiesc în apropiere de cafeneaua ta, voi veni să bem o cafea, să mai depănăm amintiri. Dar te rog, nu mă refuza ! Sunt invitată de Mihaela Tatu, în emisiunea „Viaţa bate filmul”. Doresc să vii cu mine, să povesteşti ce îţi aminteşti tu despre apariţia, şederea mea la Pundak Ein Karem.
- Sigur, Elena, vin cu tine. Trec să te iau cu maşina şi mergem împreună.

Restul… se înţelege de la sine. În prima emisiune realizată de Mihaela Tatu, pentru ProTv, Victor a povestit, în faţa unei ţări întregi, drama prin care trecusem, atât şi cum ştia că decurseseră faptele.

      Azi, răsfoindu-le şi eu, stârnită de proaspetele amintiri aduse în prezent de fotografia arătată de Liviu, în Palatul Culturii Mele, mă întreb: care a fost răsplata tuturor celor implicaţi, care au contribuit, atunci, la acele murdare înscenări, în urma cărora eu am rămas cu sănătatea pierdută, familia distrusă, cariera profesională încheiată, fără dreptul la despăgubirile morale şi materiale care mi se cuveneau ?

      În ce mă priveşte, în calea mea au apărut oameni de suflet, care, prin sprijinul acordat, m-au ajutat să supravieţuiesc. Majoritatea poartă numele Ioan, Ion, Ioana.
  
Vă mulţumesc, Ioan Racolţea, Ioan Vlad, Ioan Cazacu, Ioana Barac Grigore, Ionuţ Popa, Ioana Cristescu, Ion Danciu, Ioan Stamatiu, Ioana Danielescu, Ioana Petre, Ioan Stan, Ioan Marian, Ioana Vişinescu. Cu ajutorul vostru, oameni cu chip de îngeri, cu voia Domnului, mi-am amintit de mine. Mulţumesc, Sfinte Ioan Botezătorul ! Slavă Ţie, Doamne !

Ţărâna uşoară, bunului meu prieten, scriitorul  Ion Ţugui, pe care l-am cunoscut... nu întâmplător.

http://elenatomaxxl.blogspot.com/2010/02/ion-tugui-stiam-ca-vei-veni-te-am.html