Creșterea nivelului de zahăr este descoperită prin creșterea glicemiei și apariția zahărului în urină. Dat fiind faptul că, zahărul simbolizează iubirea, tandrețea, afecțiunea, diabetul semnifică sentimentul de tristețe interioară. Este vorba despre o lipsă de o anumită iubire, deoarece am nevoie, din cauza rănilor anterioare, să controlez mediul în care trăiesc și oamenii din jurul meu. Trăiesc o stare de abstinență afectivă.
Când sufăr de diabet, trăiesc
sentimente de tristețe repetitive, emoții refulate, tristețe
inconștientă și absența tandreței, ceea ce mă determină să mă înăspresc.
Tandrețea a dispărut, lăsând în locul ei o durere continuă.
Din acestă cauză, încep să mănânc zahăr, sub toate formele posibile:
paste, pâine, dulciuri, produse de patiserie, etc pentru a compensa.
Este posibil să primesc ”o lovitură”, pe plan afectiv, social sau
financiar. Am impresia că trebuie ”să țin piept” situației, sunt forțat să lupt, să înfrunt viața,
oamenii, evenimentele. Încerc să compensez prin toate mijloacele
posibile. Mă limitez în multe domenii ale vieții. Devin ”amar” față de
viață, consider că viața mea este ”amară” și compensez printr-o stare mai ”dulce”. Am regrete față de trecut sau ce s-ar fi putut întâmpla. Cred că nu merit să cunosc fericirea și plăcerea. Deoarece am o dificultate în a primi iubirea, mă simt sufocat și supraîncărcat, blocat într-o situație incontrolabilă și excesivă.
Această situație, pe care nu reușesc să o
gestionez, mă determină să ”compensez” prin alimentație și să mă îngraș,
favorizând astfel apariția diabetului. Am o nevoie mare de iubire și de afecțiune, mai ales din partea tatălui meu,
dar nu știu cum să reacționez pentru a primi această iubire. Mi se pare
nedrept sau nu mai am încredere în autoritatea care se exercită asupra
mea. Poate fi vorba despre autoritatea tatășui meu sau a unui patron sau
a cuiva care reprezintă autoritatea, în religia mea. Am o dificultate în a primi iubirea celorlalți și viața este lipsită de plăcere pentru mine.
Deoarece nu accept ”micile bucurii ale vieții”, ajung să dezvolt un
diabet, a cărui consecință este tocmai aceea ce îmi interzice să mănânc
dulciuri, ca altădată. Pentru mine este greu să mă relaxez și să exprim iubirea adevărată.
Este posibil să fiu obligat să nu îmi pot exprima deschis emoțiile de
bucurie, iubire sau pasiune, din cauza unui context care îmi închide
toate aceste sentimente. Uneori am așteptări disproporționate, deoarece
vreau ca ceilalți să-mi împlinească dorințele. Aceste așteptări
determină frustrări și furie față de viață și față de mine.
Mă opun cu putere unui eveniment pe care vreau să îl evit, dar pe care mă simt obligat să îl suport și refuz să fiu flexibil.
Nu pot renunța atât de simplu! De exemplu, poate fi vorba despre o
separare, o mutare, un examen. Emoțiile trăite față de acest eveniment
pot fi legate de pierderea unei ființe dragi sau de o singurătate
profundă, care mă determină să trăiesc o stare de disperare. De obicei
există o legătură cu familia mea. Acestora li se adaugă un
sentiment de dezgust, de respingere, de dispreț față de evenimentul
respectiv. Astfel că, îmi este foarte greu, din cauza
constrângerilor de tot felul, să regăsesc această bucurie, de care am
atât de mare nevoie.
Chiar dacă trece timpul, lipsa pe care o
am și suferința, care decurge din ea, persist…Este posibil să fi pierdut
un prieten foarte bun sau un complice, una dintre puținele persoane
căreia puteam să îi spun totul despre mine. Sau îmi este teamă de ceva
sau de cineva și fără să îmi dau seama, ajung să dezvolt o adevărată
paranoia, legată de acest subiect. Conștient sau nu, mă gândesc tot
timpul la acest lucru. Am impresia că sunt nevoit să fac față unui
adversar de talie mare și nu știu care dintre noi, va fi ”cel mai
puternic”. Oare forța mea primitivă va fi mai puternică? Această forță
este în interiorul sau în exteriorul meu? Este o încercare foarte
solicitantă pentru mine. Sunt ”gata de luptă” împotriva voinței mele!
Din acest motiv glicemia ridicată reprezintă rezerva de care am nevoie
pentru ”a fi pregătit” tot timpul dacă va fi nevoie să lupt (zahărul din
sânge este cel care furnizează energia mușchilor mei pentru a mă putea
lupta). Dacă sunt în conflict cu autoritatea, este posibil să simt chiar
ao oarecare plăcere să mă opun cuiva, unei situații sau unui principiu?
Hiperglicemia va apărea într-un astfel de moment.
De asemenea, pot avea un sentiment de neputință față de prezent. Adică mă simt incapabil să acționez, să duc la capăt sarcinile pe care le am. Nu am energie să înaintez, să merg mai departe. Mă simt împins să fac lucruri față de care mă opun.
Pe plan biologic, zahărul conținut în corpul meu este cel care produce
energia calorică, necesară pentru mișcare. Nivelul de zahăr crește în
sânge, deoarece este vorba despre un zahăr care se transformă foarte
repede și poate fi folosit imediat. Astfel devin puternic și pot face
anumite lucruri repede și eficient. Am nevoie să fiu responsabil de
viața mea, începând chiar de acum. Am nevoie să schimb situațiile care mă afectează, începând prin a vedea iubirea și bucuria din toate aspectele vieții. Zahărul este în relație cu blândețea și cu iubirea.
Dacă sunt un copil, care suferă de
diabet, îmi este teamă că unul dintre părinții mei sau amândoi, nu au
încredere în mine și că îi voi dezamăgi. Îmi este frică să mă împlinesc,
să fiu eu însumi. Am nevoie de tandrețe și de afecțiune,
dar nu știu cum să le caut. Simt o nesiguranță, dar nu știu cum să spun
sau să exprim acest lucru și devin tot mai aspru. Aș vrea să nu fiu
nevoit să fac față acestei situații și mă simt crispat față de amploarea
ei. Mă stresez tot timpul, bat pasul pe loc. Este ca și cum nu
aș avea nicio putere asupra vieții mele și totul îmi este impus din
afară. Simt o angoasă pentru că nu mai știu cine sunt, nu știu cum să am
încredere în mine. Încă nu m-am acceptat așa ”cum sunt”, în
calitate de ființă umană. Mă simt în nesiguranță, în instabilitate față
de viitor. Nu vreau să îmbătrânesc și să devin ”mare”.
Diabetul, hiperglicemia și
hipoglicemia au toate legătură cu lipsa de bucurie și cu iubirea pe care
sunt capabil să o exprim pentru mine însumi și ceilalți.
În cazul diabetului gestațional,
care apare, de obicei, după jumătatea celui de-al doilea trimestru de
sarcină, este bine să îmi pun aceleași întrebări, valabile și în cazul
diabetului zaharat. Este posibil să descopăr în mine o tristețe profundă, o respingere sau o rezistență.
Sarcina poate activa sau amplifica în mine amintiri, conștiente sau nu,
legat de ceea ce am trăit în copilărie, situații care pot declanșa
diabetul. După naștere, revenirea la starea mea normală arată faptul că
acele sentimente au dispărut sau sunt diminuate, lucru care determină
restabilirea nivelului glicemiei (al glucozei). Dacă sunt mamă,
în acest caz, trebuie să mă întreb, dacă nu cumva eu însămi mă simt
micuță și dependentă, la fel ca și bebelușul meu. Simt că nu
sunt în stare să îmi îndeplinesc rolul de mamă, ceea ce mă întristează
foarte puternic. Sau mă întreb dacă bebelușul va deveni o altă persoană,
care îmi invadează spațiul privat. Îmi este greu să mă accept așa cum sunt. Sarcina îmi modifică corpul și îmi este greu să fiu de acord cu noua mea imagine. Mă văd ca pe o persoană leneșă și pasivă și mă persecut, în loc să îmi acord iubire și compasiune.
Dacă am diabet și trebuie să fac injecții cu insulină, este bine să mă întreb, de ce este legată această dependență, la nivel afectiv: oare sunt încă dependent de părinții mei? Oare
le dăruiesc celorlalți iubirea și afecțiunea pe care am nevoie să le
primesc sau mă simt prea golit și prea singur pentru a fi în stare să
ofer această iubire? De ce sau de cine mă agăț? Există atât de multă iubire disponibilă.
Oamenii mă iubesc și trebuie să recunosc
acest lucru, începând de acum. Dacă sunt copil, este momentul să iau
inițiativa și să continui să merg înainte în viață. Există multe
oportunități care îmi vor ameliora condițiile de viață, dar eu mă opun,
pentru că toate acestea pot aduce schimbări importante în viața mea. Am
obosit să sufăr tot timpul. Este posibil să simt că nu sunt susținut de
tatăl meu (sau de persoana care îl reprezintă) sau cred că acesta nu
acordă niciun interes față de mine sau activitățile mele. Îi captez
indiferența. Dacă sunt o femeie sau bărbat, cu o latură feminină foarte bine dezvoltată, îmi doresc să devin mai activ și mai independent.
Totuși, știu că astfel îi voi deranja pe cei din jurul meu și îmi este
teamă că mă voi îndepărta de cei pe care îi iubesc. De altfel, îmi este
greu să le accept sfaturile, deoarece cred că acestea îmi îngrădesc
libertatea.
Accept să mă detașez de trecut, să îl accept așa cum este. Sunt mai deschis față de viață, știind că îmi rezervă doar momente frumoase și sunt gata să le accept. Am
încredere în mine și nu mai am nevoie de altcineva să mă sprijine: am
toată forța și determinarea necesare pentru a-mi crea propria fericire.
Dacă am inima deschisă, se pot produce miracole! Faptul de a nu mă
opune îmi eliberează frustrările și astfel pot trăi în ritmul natural al
vieții. Învăț să mă simt în siguranță, caut afecțiunea, tandrețea și iubirea pe care mi-o oferă ceilalți. Îmi conștientizez propria mea valoare. Devin mai spontan și îl las pe copilul meu interior să se exprime, să se simtă vesel și în siguranță. Astfel, încetez să mă mai autodistrug, îmi ofer o viață în siguranță, frumoasă și plină de blândețe.
Sursa: Jacques Martel- Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor. Cauzele subtile ale îmbolnăvirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.