Prin
2015, răsfoiam amintirile copilăriei, umbrită de neînțelegeri, marcată,
dezechilibrată de tensiunea existentă între părinții mei. Căutam un loc
să-mi pot odihni trecerea gândurilor. Sub acest impuls, am avut un vis.
O voce mă striga. Ceața densă nu-mi permitea să văd nici la un metru.
Glasul îmi părea cunoscut. Dau comandă creierului să m-ajute. Ăsta,
nici una, nici două, detectiv original, nativ, ruginit de atâta stat
degeaba, fericit că, în sfârșit, are și el o treabă, începe să deruleze
anii copilăriei. Surprind vocea din vis, imposibil de confundat.
