şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte jos, întoarsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Ce frumoasa e duminica pe blog cu Nichita Stanescu.
RăspundețiȘtergereE ca si cum de la poarta bisericii au fost alungati comerciantii de insigne de partid,de carti fara valoare,de vorbe far duh care fac doar umbra blogului.
Sofia Vornicu-Fagaras
Mulţumiri... pentru apreciere. Mă bucur că ne-aţi vizitat şi v-am creat un moment de plăcere amintindu-l pe Nichita.
ȘtergereÎncă un dar poetic...
“Mi-ar fi placut sa fii mai bine-o planta.
O iedera sa fii langa obrazul meu, sunand,
cand reci curentii serii vin in panta
din cerul rezemat pe-un singur gand.
Sa-ti fi stiut caldura, langa coasta,
de frunze tremurand si lucind,
sa fie-un singur trunchi secunda noastra
pe doua ramuri luna sprijinind.
Si fosnetul orasului, mai altul si mai smuls
ca marea din culoare, jos la diguri,
sa fi batut oprind cu un impuls
stalpii tacerii-naintand, nesiguri.
S-aud cu-o frunza, cu o radacina,
mi-ar fi placut un anotimp sever,
cand ultimele gheturi se dezbina
in ele insele. Si nu au loc si pier.”