A fost ca niciodată...

 Uneori, în Târgoviștea natală, nu intram la anumite ore. Chiuleam ! 😇 Profesorii foarte exigenți ai liceului Carabella, cel mai renumit în județul Dâmbovița, nu te cruțau. Nu știai lecția, n-aveau glume: ” treci la loc, nota 3 ” . Plecai capul rușinat, întorceai spatele tablei la care fuseseși invitat să rezolvi probleme și reveneai în bancă, cu media în aer, evident, urmat  de murmurul general al colegilor de clasă. ”Evitam ”, furișându-mă în curtea plină de verdele copacilor și cântecul păsărilor, așteptând să treacă orele cu bucluc. Am fost o elevă alb sau negru, nu prea le aveam cu griul, cum nici în viață nu am deviat de la principii. Primeam nota 3, ca pe o glorie, cu zâmbetul pe buze, când mă prindeau profesorii abia venită de la festivaluri cu glasul medaliat, dar cu lecția nepregătită, sau nota 10 când chiar îmi făceam temele.😄

Într-o zi, chiulind de la ora de Anatomie, zăceam pe o bancă din curtea liceului. Clapele unui pian atins cu duioșie mi-au trezit auzul amorțit. Am plecat în căutarea sunetelor fermecate. Abia atunci am descoperit clădirea Școlii de muzică aflată tot în curtea liceului Carabella. O sală de clasă avea geamul deschis. Prin ea răsunau duioasele sunete. Am deschis ușa clasei, timid. La pian, un tânăr cu părul creț vâlvoi, mă privi uimit prin ochelarii cu rame groase. Ne-am prezentat, scurt : eleva Elena Toma, clasa a X-a, profesor de pian Pavel Papazian. Cerând permisiunea, am ocupat un scaun în apropierea pianului. Profesorul a înțeles că mi-a plăcut partitura pe care tocmai o terminase și, simțind că iubeam muzica, a continuat să-și mângâie sufletul cu partituri semnate Chopin. Auzeam pentru prima oară numele compozitorului polonez. De atunci, am rămas fidelă compozițiilor sale.   Cu timpul, chiuleam de la orele mele, cum auzeam pianul cântând. Era semn că profesorul avea ora liberă, fereastra, cum ziceam noi. Ceream permisiunea profesorului de la ora mea, varii motive, bulburuci la stomac, necesități aiurea, doar să pot pleca din clasă. Apoi, în goana mare, alergam pe scări, înflăcărată, cu sufletul plin de armoniile pianului care parcă mă chema. După un timp, profesorul cânta chiar pentru mine. S-a legat între noi o relație elev- profesor de mare emoție, muzica fiindu-mi balsam, unic medicament al traumelor suferite de viața amară a familiei mele. Ofeream, la schimb, poezii scrise de Nichita Stănescu. Dl. Papazian cânta la pian, eu recitam poeziile de dragoste ale marelui poet. Așa am devenit dependentă de cei doi titani, Chopin – Nichita. În amintirea lor... pios omagiu.