E lumea mea și am de gând să mă înec în ea

Și alerg, alerg, alerg disperată după o altă iubire, mai frumoasă, mai mare, cu mai puține zdrențe, nouă, dacă se poate, una confortabilă și sigură, care să stea locului, cuminte. Ah, mai ales, comodă. De ce cer comodă, nici eu nu știu. Nu eu țipam, nebună, că vreau să doară? Că vreau să apese? Să ma inunde, să mă copleșească, să mă rănească, să mă găsească ascunsă, să mă târască, scuture, prefacă și schimbe…
Doamnelor și domnilor! Am găsit-o!
Mă pot lauda cu ea, se vede din satelit, o știe toată lumea, nu mi-o ascund, nici feresc, chiar o afișez ostentativ, și mă gândesc ce-or zice psihologii, ce vrea ea (adică eu) să ascundă sub această mare de emoții afișată cu atâta larghețe? Ce să ascund? O altă mare de emoții, nu degeaba mă lăudam că știu să înot, acum trebuie să fac față apelor în care mă scald. Dar nu o fac singură, ci cu el. Acel EL care nu știe să înoate, dar care se avântă vijelios alături de mine, mă ia de mână, mă trage în ape tulburi, adânci, și-mi place, ah… ce-mi place! De la el am învățat să mă arăt, să-mi scald apele fățiș, să-mi port dorul la vedere și să întorc spatele unei iubiri zdrențuite.
Nu m-am ferit de mâna lui mereu întinsă, am neglijat-o, poate, un timp, dar n-am uitat-o niciodată, deși m-a mângâiat, alintat, zdruncinat, cutremurat, înfiorat și lovit, toate simultan, la sfârșit am înțeles de ce, avea și el o mare învolburată de emoții care concurau cu ale mele, mereu au concurat. Și n-am aflat decât recent că mâna lui era cea căutată. N-am știut, de ce să știu? Cine, naiba, să stea să o vadă, când eu alergam dintr-o parte în alta (alergam, da, ăsta e cuvântul-cheie) cu disperare și cu jind, după ceva… cum spuneam la început, mai frumos, mai mare, mai sigur, confortabil și nou.
Acum iubesc. El știe și asta mi-e destul. E lumea mea și am de gând să mă înec în ea.

Guest post by Arestatul fără umbră

https://www.catchy.ro/e-lumea-mea-si-am-de-gand-sa-ma-inec-in-ea/141515