joi, 19 octombrie 2017

Marin Ifrim - Filiala Buzău a Ligi Scriitorilor are (și) revistă!

Nr. 43-45/2017 al revistei „Uscând o lacrimă”, prin noua organigramă redacțională, este, practic, o publicație a Ligii Scriitorilor din România. De fapt, chiar sub „capul” revistei apare precizarea „Serie nouă care găzduiește Liga Scriitorilor-Filiala Buzău”. Că place sau nu unor culturnici, cert este faptul că Dumitru K. Negoiță, fondatorul revistei, face mica și onesta sa parte de  istorie a Buzăului literar, fără pretenția că ar  deține vreun monopol cultural dat de emfaza neprolifică a instituțiilor bugetate să cugete artă.
Din acest număr am reținut articolele dedicate poetei Carmen Tania Grigore, eseul Marianei Vicky Vârtosu (președinte al Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor), cele două pagini dedicate buzoiencei Elena Căpățână, poetă și prozatoare în egală măsură. Poezia este reprezentată de Nicolae Gâlmeanu, Marin Moscu, Mihai Sălcuțan, George Vlaicu, Aurel Anghel, Alex Vâlcu, George Militaru, Cornel Diaconu. Excelente credem că sunt sonetele doctorului Gheorghe Oncioiu, epigramele Icăi Ungureanu și eseul lui Ion Aldeniu despre George Mărgărit. Texte atractive mai semnează: Stelian Grigore, Dumitru Dănăilă, Agapie Gina  și Zigmund Tauber. E loc și pentru mai bine, în acest sens publicația domnului Negoiță trebuind explicit să-i pună la treabă, cum se spune, pe toți membrii filialei LSR.

Doar un apropo academic...

  
Fiecare cu coșmarul său. Eu visez tot timpul că voi câștiga la loto. Nu am mai
Jucat la loto de mulți ani. Dar visez surna și cifrele. Nu e ca la electorale, e ceva
Mai profund. Uneori câștig câte un munte de bani. Și-i dau pe toți scriitorilor,
Editurilor, laureaților de dincolo de Nobel. Mă simt așa de lefter încât mă trezesc
Bogat. E mare lucru să nu ai nevoie de bani. De la un timp încoace am început
Să-l iubesc pe idiotul ideal al naturii umane, sper să nu mă dea în judecată
Gigi Becali, nu despre el e vorba, el e doar un apropo academic. Sunt fericit că
Aș putea fi bogat și falimentat într-o singură zi. Se zice că banii nu aduc fericirea
Eu văd cum banii crapă în ochii oamenilor, cum se ascund unii de alții. Viu  fiind,
Sunt mai bogat decât oricând. Visurile mele sunt treburi de doctori futurologi.
Visez și eu, fără să știe vreun serviciu secret că chiar pot vedea cifrele unice și
Nenorocite care m-ar putea face principe al unui faliment anunțat. De câte ori
Am avut un leu în plus, l-am dat tâlharilor din scaune cu rotile, bețivilor și
Babelor șmechere de la colțul străzii. Aș lua banii guvernului, nefiind finanțist, și
Aș parfuma toată lumea poeților, prozatorilor, eseiștilor, istoricilor etc. Șira
Spinării acestui popor. Sunt prea simplu și prea mic să conduc economia unei
Țări care, cât numeri până la trei, dispare din conștiințe. Știu doar atât. Avem o
Țară fabuloasă, condusă de o specie de furnici puturoase, ceva nemaivăzut.
Banii mei sunt în cutia de joc al porcăriilor loteristice, ca și banii voștri. În vilele
Tip coteț extraterestru al porcilor cu rât retoric. Visez că pot câștiga la loto ca
Și cum aș dresa cifre. Într-o bună zi o să am dreptate. O să câștig. Și cuvintele
Vor lumina întunericul dintre ele. Pentru cei care scriu, cu sau fără ”talent”.
Fiecare cu coșmarul său. Nu vreau decât să ofer sufletul. Fără politici. Omenirea
E plină de merituoși. Sunt aleși doar cei care știu că anonimatul dă bine la
Rânza lor (anti)proletară. Fiecare cu coșmarul său. Eu visez minuni simple.



Întind mâna și dau peste un sfârc de cer

                                                                    dedicat
Deschid ochii. Încă e întuneric. Pot citi întunericul. Tocmai am visat că scriu
Versuri pe tabla neagră a nopții. Sunt ca un orb care vede numai lumină peste
Tot. Întind mâna în întuneric. Pipăi lumina. E tare corect să fii viu. Nu vorbesc
Despre plăcerea de a trăi. Toți vrem să trăim, chiar și după ce vom muri. Nu știu
Ce o fi ”dincolo”, îmi imaginez doar că și acolo există  întuneric, ceva în stare
Naturală. Ceva calificat. Parcă văd, în întunericul luminii, toți dușmanii care
Mi-au scurtat natura umană. Toți în jurul Tatălui. Privesc și îmi fac cruce. Așa
E viața peste tot, eternă ca lumina și întunericul. Mă bate un gând de copil
Nesupravegheat: ”Nu cumva Dumnezeu locuiește în Soare?”.  Numai Soarele
Are buton pentru lumină și întuneric, pentru cald și pentru rece. Pentru
Temperaturi care nu sunt de pe aici. Întind mâna și dau peste un sfârc de cer
Nu e o iluzie. Din când în când se poate locui în Cer fără să ți se ceară nimic.
Iată, tot încerc să spun ceva, luat de valul alb al locului în care cuvintele își
Fac cuib, și, gata, nu mai am nimic de spus. Am uitat tot ce ține de întuneric
și de lumină. O iau de la capăt. Într-o bună zi mă voi face auzit și înțeles.

                                                                            Marin Ifrim, 15.10.2017

http://atmosferablogmarinifrim.blogspot.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.