marți, 12 septembrie 2017

Gheorghe A. Stroia- Când Dumnezeu te mângâie sau Puterea de supraviețuire, acceptare și resemnare a sufletului nobil





Când Dumnezeu te mângâie sau Puterea de supraviețuire, acceptare și resemnare a sufletului nobil

(Cuvântul editorului)

Motto: Există unele lucruri frumoase care păstrează mai multă strălucire când rămân imperfecte decât când sunt desăvârșite. Francois de La Rochefoucault

Fără nicio îndoială, există, de-a lungul vieții, momente cruciale, când muritorul este, fie pus să aleagă, fie își primește pur și simplu din mâna lui Dumnezeu destinul, ca pe o unică posibilitate pentru alegerea sa, pe care în final o acceptă și cu care se împacă, mulțumind Cerului pentru toate câte s-au întâmplat sau se vor întâmpla. Însă, firesc, ne adresăm obsesiv întrebarea: de ce unii oameni sunt atât de încercați, iar alții atât de (aparent) ocoliți de puterea divină?
De ce unii trec din încercări în încercări, iar alții nici măcar nu sunt (aparent) cercetați de Dumnezeu? Credem că fiecare dintre noi s-a întrebat, măcar o dată în viață, acest lucru. Avem certitudinea că noi, oamenii, cu cât ne străduim mai mult să înțelegem judecata lui Dumnezeu, cu atât suferința noastră este mai mare, negăsind un răspuns care să ne liniștească. Dar, iată explicația divină, simplă și elocventă, așa după cum spune proorocul: Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre… (Isaia, 55.8-9).
Minunată manieră de a aduce consolare omului, întru înțelegerea rolului și rostului său pe pământ, pentru ca viețuirea să-i fie încercată de durere, dar să nu devină o perpetuă durere. Aceasta este și rațiunea după care s-a călăuzit Elena Toma, a cărei existență a fost destul de încercată și încă mai este, însă lecția de viață pe care ea ne-o oferă este cu atât mai înălțătoare, cu cât renașterea sa din cenușă a fost de fiecare dată mai puternică. Elena a reușit să facă din cioburile sufletului său zdrobit, un suflet mai curat, mai frumos, mai generos și, mai ales, dispus să accepte că viața trebuie să fie o luptă continuă, în care până și cel mai mare biruitor pierde câte o bătălie, însă nu-și pierde forța de a câștiga războiul.
Stăpână pe sine, cu o forță incredibilă, chiar dacă viața nu a făcut-o mai bogată material, Elena a ales să devină tot mai bogată spiritual, să facă din artă unica modalitate de a supraviețui diformităților fiecărei zile, de a-și transforma modesta locuință în „Palatul Culturii Mele” – așa cum îi place să spună. Elena este posesoarea unor talente diverse, ea pictează, scrie poezii, proză, reportaj, interviu, este om de  radio și de televiziune, o veritabilă Stea fără nume, cu o personalitate care te cucerește definitiv. Directă, atât prin modul său de a fi, dar și prin abordare, Elena Toma este un om sincer, căruia nu ai cum să-i reziști, mai ales nevoii sale de a te numi prieten, de a te promova, de a te face cunoscut, în pofida oricăror rezerve inițiale. Cu timpul, ajungând s-o cunoști, îi vei descoperi lumina ce o călăuzește și îi vei mulțumi cerului că ți-a fost dat să o întâlnești.
Cartea Când Dumnezeu te mângâie s-a născut nu atât din dorința Elenei de a-și publica instantaneele expozitiv-existențiale, ci grație rugăminților prietenilor săi care, citindu-i rândurile, au încurajat-o să le publice. Un melanj interesant de nou și vechi, presărat ici-acolo cu destinele unor mari personalități din arta spectacolului românesc, destine cu care Elena Toma s-a intersectat și cărora, acum, le este recunoscătoare. O altă axă  a scrierii este născută pur și simplu din revolta muritorului de rând împotriva stării nefirești a lucrurilor, într-o societate așa-zisă „democratică”, în care primează interesele meschine ale „celor puțini”, în detrimentul intereselor „celor mulți”. Relatările sunt făcute la modul direct, fără a se interpune o barieră între Elena și cititorul său, filmul reconstituirii implicându-l, dacă nu fizic, măcar emoțional. O subtilă artă de a încerca să-l facă pe cititor părtaș, să recunoască - în multe dintre amintirile autoarei - propriile sale amintiri, că trăirile Elenei îl reprezintă. Și chiar acest lucru se întâmplă. Tinerețe efervescentă, maturitate condescendentă, vârstele întrebărilor sau ale regăsirilor, vremuri ale decepțiilor, dar și ale cuceririlor, ale întristării dar și ale bucuriei, toate acestea le veți găsi în cartea Elenei Toma.
Adânc înfiptă în structura scrierii sale este Divinitatea, cu puterea Sa de transformare și transfigurare exercitată asupra omului, de a face din rău – bun, de a crea din rătăcire o cale spre regăsire, de a ridica sufletul din cenușa ori noroiul gândurilor, către Slava Luminii Sale indestructibile. Fără a avea structură „logică” precisă, piesele de puzzle din cartea Elenei Toma se așează singure în conștiința lectorului, viața fiind la final imaginea completă, cu bunele și cu relele ei, cu amăgirile sau împlinirile aferente, cu momentele când muritorul are impresia că cerul s-a prăbușit asupra sa și că va deveni un nou Atlas, cu o veșnică povară în spate, dar și momentele când bucuria proprie radiază și se înfige ca o floare în bucuria și fericirea celorlalți.
Faptul că Elena, cu toate darurile sale divine, a simțit mereu nevoia de a dărui și altora din ele, că a „crescut” copii minunați - actualmente talente arhicunoscute pe scenele muzicale ale lumii, că a făcut din viața un spectacol - în „regie proprie” - o face cu atât mai merituoasă. Elena râde și plânge între filele acestor pagini, iar dacă cineva ar judeca-o aspru pentru aceasta, cu certitudine ar greși. Ea nu râde de alții, ci râde doar de sine, poate de încercările ei mai puțin reușite, de greutățile pe care nu s-a gândit nicio clipă că le poate surmonta, însă plânge pentru ceilalți, pentru cei ce nu au puterea să se ridice sau pentru cei pe care viața i-a secerat mult prea devreme.
Dacă i s-ar potrivi un motto de viață, atunci îl vom enunța, cu simplitate și adevăr: „Voi râdeți de mine că sunt ALTFEL, iar eu plâng pentru voi, că sunteți toți LA FEL”. Se impune, de asemenea, să conștientizăm că Elena Toma este „altfel”, nu un om „comun”, ci unul cu adevărat special, nu un „ins” din mulțime, ci un lider de opinie, nu un „glas”, ci o Voce, nu „încă” o viață, ci un Destin fabulos, nu atât prin aspectele sale materiale, cât prin abundența de spiritualitate și lumină.
Când Dumnezeu te mângâie aduce, prin perseverența sa, o boare de căldură sufletească, la care vă veți încălzi, cu siguranță. Poveștile de viață vă vor captiva prin sinceritatea și lirismul cu care au fost scrise (Elena este poetă și chiar una de valoare!). Cartea, per ansamblu, îți poate crea senzația de manuscris, de idei brute, însă șlefuirea lor se face cu finețe, alternativ, ca într-o peliculă indigenă, în care cadrul se lărgește treptat, scena umplându-se cu personaje, trăiri, emoții, peisaje... După această scriere, s-ar putea monta și un film, care să expună în imagini povestea unui Om mângâiat de Dumnezeu.
Gândurile expuse în carte sunt frânturi ale unor lecții de viață extraordinare pe care va trebui să le învățăm: lecția umilului - și nu a umilinței, a suferinței - dar nu a slăbiciunii, a alunecării în nevoie - dar nu a sărăciei, a lumânării care (așa cum spunea Octavian Paler) poate ceea ce nici măcar soarele nu poate face – să lumineze în întuneric!
Felicitări pentru încă un VIS ÎMPLINIT, Elena Toma! Felicitări pentru implicare și generozitate, domnule Marian Ilie, căci numai un Om care simte, luptă pentru a putea aduce la lumină încă un Vis!
O lectură plăcută, agreabilă, care vă va încărca bateriile cu o bucurie rară, generată de forța pe care viața o dă Omului, sub blânda și atenta mângâiere a lui Dumnezeu! Așa după cum autoarea însăși spune: LĂSAȚI-VĂ MÂNGÂIAȚI!

Adjud – 12 al lui Răpciune, 2017

Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe