luni, 24 iulie 2017

Lecții de viață cu iz Rococo - partea a II-a.

”Foaie verde de dai, n-ai. Cum te pun, așa să stai” - cam așa mi-a părut mie esența, în urma revederii cu Maestrul, o lună mai târziu de la plecarea din Oradea.
Întâlnirea din  București a avut loc la restaurantul M.A.I într-un separeu. Mai aproape de gară, pentru mine, care nu  cunoșteam orașul și nici bani să dau pe taxi n-aveam la discreție, miezul zilei fiind, iată motiv întemeiat să servim masa de prânz, în locația aleasă de Maestru.
Venisem singură. Târziu, stând și gândind, mama ar fi trebuit să fie nelipsită, având în vedere că se contura viitorul meu artistic și nu numai. Dar mama nu credea în pasiunea mea pentru muzică. Îi părea un moft la care aveam să renunț curând. A fi cântăreață era cam jenant pentru ea, cică o făceam de rușine, că muzica nu e o meserie serioasă, motiv pentru care, convinsă că mă voi întoarce cu coada între picioare, dezamăgită,  m-a lăsat singură, la întâlnirea cu Maestrul.
Așadar,  iată-mă, din  nou, față în față cu un  Titan al muzicii. Restaurantul era aproape gol. Am fost conduși într-un separeu. Părea oricum ciudat, un bătrânel, la masă cu o elevă, el fiind cunoscut,  celebritate despre care se știa că nu avea copii, nepoți, etc. :) Îmbrăcat, la trei ace, cum zice vorba, cu șal de mătase în jurul gâtului,  ras, proaspăt, parfumat, statura înaltă cu capul pleșuv îl făcea să pară o acvilă albită de trecerea timpului privind lumea de la înălțime. Îl consideram bunicul meu, de care trebuia să ascult, pentru că aveam de învățat lucruri frumoase. Spre dezamăgirea lui, eram doar o copilă, care deschidea ochii asupra orizontului, departe de subtilitatea încercărilor, provocărilor vieții. Dacă nu aș fi avut nici 17 ani, și aș fi fost o domnișorică mai cu experiență de viață, alea, alea, să bat fierul cât e cald, viața care-mi surâdea ar fi fost alta, dar... așa a fost să fie. Să nu pot înțelege, dincolo de aparențe, sensul întâmplării. :)
Schimbând amabilități de sezon, gentil, Maestrul a tras scaunul, invitându-mă să iau loc la masă, apoi s-a așezat, vădit emoționat, strângându-mi mâna, discret.
 Pe scurt, meniul fusese comandat, fără a fi întrebată ce doresc.  Aveam de vorbit după ce serveam masa în liniște, ca să nu vorbim cu gura plină, zice Maestrul :) Bine-nțeles, nu știam ce se afla sub crusta crocantă, doar mirosul de pește m-a dumirit oleacă :) Șalău cu sos remoulade rece. Tacâmul special, furculiță, cuțit pentru pește aștepta să-l folosesc.  Nu auzisem de pește șalău. Mama aducea de la piață pește cod sau crap, îl prăjea-n tigaie și... pun-te, nene, pe înfruptat.
Cum, în educația mea deprinsă din cărțile pentru tineret  cumpărate de mama, peștele, puiul se serveau rupând bucățile cu mâna, m-am mirat oleacă văzând Maestrul desprinzând carnea de șira spinării peștelui folosind furculița și cuțitul, în timp ce eu, cu degetele bine înfipte, rupeam cărnița de zor :)
El înmuia peștele în sos remoulade cu furculița, eu aveam mâna disponibilă. Și tare bun era sosul ăla. Întingeam în el, ca-n strachina bunicii la țară, când o ștergeam cu boțul de mămăligă. Deloc intrigată,  mi-am zis :
- E... așa s-o fi mâncând peștele prin Franța,  știind că Maestrul avea școli înalte franțuzite.
Hm ! După ani, la casa mea fiind, la zi de sărbătoare,  șalău cu sos remoulade era în meniul zilei. Tacâmurile speciale lustrite luceau pe masă, fără să-mi mai creeze vreun disconfort. Învățasem cum să le folosesc :) 

În fine, ajunși la cafea, ne puserăm pe vorbă.
- Ești talentată. Ai un  glas nativ special. Prevăd o carieră de succes. Îți voi compune piese adecvate ambitusului, timbrului tău vocal. Vei avea coafeza ta, croitoreasa ta, manechiuristă, o echipă întreagă, care va lucra pentru tine, spune Maestrul, privindu-mă-n ochii care săreau din orbite, auzindu-l.
- Provin dintr-o familie modestă. Părinții mei nu își vor permite asemenea cheltuieli, investiții. În plus, abia sunt în clasa a X-a, trebuie să-mi termin școala, să dau examenul de bacalaureat. Apoi, la facultate. 
- Fii liniștită. Vei veni în București. Mă voi ocupa eu de toate. Îți voi asigura cazarea, transferul la un liceu  bun, totul. Doar va trebui să mă asculți orbește. Iți las adresa mea, ca să știi unde vei locui. Aștept notăți din partea ta.

Simțeam că era obișnuit ca totul să se întâmplea numai cum dorea domnia sa. Și asta mă cam descumpănea, stârnindu-mi un fel ciudat de claustrofobie, ceea ce, pentru mine, ființă mai greu de fixat, era prea mult :) Și cum abia deschisesem ochii, văzând cum curge viața, eram dornică să mă îndrăgostesc, să iubesc, etc., ”ia, uite la el, ce pretenții are. Hm ! Vrea să-l ascult , orbește”- mi ziceam, în gând. Nu, așa ceva era peste puterea mea de înțelegere. Conștientă că aveam talent, convinsă că Dumnezeu îmi va ajuta și mă voi bucura de succes pe scena muzicală, am trecut cu ușurință, nepăsare peste oferta Maestrului. Nu puteam înțelege marea șansă oferită de destin. Era trenul în care trebuia să urc, dar... așa a fost să fie. ”  Să fiu tot altul /Și să-l cânt mereu / Pe cel ce-am fost cândva / Dar nu mai sunt ” - vorba lui Ion Minulescu : Ce-am fost cândva ! :)

Frunzărind vorbele, am ajuns la despărțire. Grăbită să nu pierd trenul spre Târgoviște, îmi iau rămas bun de la Maestru, urmând să -i dau un răspuns la proiectul propus. Răspunsul i l-a dat viața. Nu mi-am permis să le spun părinților despre ”nebunia” la care Maestrul aștepta să mă înham. Oameni simpli, n-ar fi înțeles nimic. Abia iscam discuții, cearta între ei. N-ar fi conceput așa ceva. Am lăsat timpul să scurgă, fără a da măcar un semn de viață, gest deloc plăcut pentru Maestru, care avea să-mi răsplătească decizia într-un viitor apropiat. Măreția proiectului abia târziu am înțeles-o. Dar, prea târziu. Și cât regret acum ! Cum totul se plătește, și mie mi-a venit rândul la plată. Nemeritat !

Anul 1971 a fost încununat  de succes. Festivalul de la Amara, al doilea ca valoare după Mamaia, pe lângă premiu, mi-a adus șansa vieții mele. Marele compozitor Temistocle Popa, care făcuse parte din juriu, m-a recomanat producătorilor emisiunii concurs ”Steaua fără nume” organizat de TvR. Am intrat fără a mai trece prin cele două preselecții, ținându-se cont de palmaresul meu de atunci, laureată a festivalurilor naționale de muzică ușoară.
Surpriza anului 1972 - revederea cu Maestrul Nicoale Kirculescu, președinte al juriului festivalului Amara 1972. Nu părea supărat de dispariția mea, care părea sfidare, până atunci. Dimpotrivă. Cu aceeași eleganță, m-a invitat la un mic dejun, la hotelul în care era cazat. Eram pusă într-o situație delicată. Pentru altă concurentă, ar fi putut însemna ”onoare” invitația. Dar educația mea nu-mi permitea. Cum să intru, singură, în hotel,  să iau masa cu președintele juriului ? Riscam să fiu văzută și pete pe numele meu nu doream. Cântam bine, eram apreciată, o carieră frumoasă mi se prevedea.
Nu am onorat invitația. În concurs, acompaniată de formația Savoy, privind spre masa juriului, dintre cei peste 65 de concurenți, am cântat cel mai bine. De departe, trofeu mi se cuvenea.
Deși, la repetiția pentru gală, toată lumea m-a felicitat pentru trofeu, seara, la premiere, m-am trezit pe locul III. Privesc acum cu tristețe diploma acelei competiții. Autografe semnate Marina Voica, Marian Nistor, șeful formației Savoy, Sami, basistul trupei, compozitorul Vasile Timiș,  cu felicitări pentru prestația impecabilă pe scena festivalului. Printre ele, celebrul comentariu :
”Elena Toma, azi, ești puțin supărată. Știu ! Dar, crede-mă, te vei bucura într-o zi că s-a întâmplat așa, ca o lecție de viață.” Președinte Juriu - Nicolae K irculescu.

Am răspuns comentariului, anul următor. Cu diploma și Trofeul festivalului Amara 1973,  plină de emoție,  am sunat la ușa apartamentului din spatele hotelului Intercontinental, locuința din România a Mestrului. M-a întâmpinat, zâmbind, încântat să mi-o prezinte pe Denis Constantinescu, soția sa, mai tânără cu 30 de ani. Îmbrăcată în mătăsuri și dantele, m-a primit cordial. Spunându-mi că Denis va fi unica interpretă a compozițiilor semnate Nicoale Kirculescu, în timp ce beam cafea aromată, îmi cânta la pian următorul lui șlagăr.  Cu alte cuvinte, să-mi pun pofta în cui. Cu toate diplomele, premiile, trofeele mele, nu voi primi nicio piesă primă audiție a Maestrului.
Am plecat, fericită. Glasul meu, harul dat de Dumnezeu avea să învingă fără croitoreasa, coafeza, manechiurista,  echipa de profesioniști, care ar fi contribuit la formarea mea artistică. Așa gândeam, atunci, crezând că tot ce zboară se mănâncă. Cu timpul, viața mi-a demonstrat contrariul. Cu tot talentul, harul,  etc., ce ți-e scris în frunte, aia ți-e dat.

Un gând pios, cu deosebit respect, în amintirea dvs., Maestre.
Dumnezeu să vă odihnească în pace !  
Elena Toma