vineri, 5 mai 2017

Constantin Lămureanu - oglinzile în care ne-am oglindit


În holul de la intrare era o oglindă mare cât peretele. Băieţelul era uimit de cum se vede in oglindă. Cel mai adesea se aşeza cu spatele la ea şi se întorcea brusc să îşi vadă spatele. Dar nu reuşea niciodată. Într-o zi, un  instalator chemat de mama, a spart din greşeală oglinda.

Băieţelul privea cu uimire cioburile în care se vedea
fragmentat. “Unde vor fi cei care au fost în oglindă?” îl
întrebă pe tatăl său. “În oglindă nu a fost nimeni”, îi
răspunse tatăl. “Oglinzile doar ne oglindesc!” Băieţelul
îl privi mirat şi neîncrezător. Anii au trecut, băieţelul s-a
făcut bărbat, a muncit, a fost fericit, a iubit, a suferit şi
în cele din urmă a îmbătrânit şi a rămas singur cu el
însuşi, aşa cum rămân oamenii când îmbătrânesc.
Schimbase de mult oglinda din hol şi într-o seară s-a
privit îndelung în ea şi i-a revăzut pe toţi cei care
fuseseră el şi pe toţi cei care urma să fie şi a înţeles că
tatăl său nu îl minţise. Dorise doar să îl apere de un
adevăr pe care fiecare îl aflăm în cele din urmă despre
oglinzile în care ne-am oglindit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.