sâmbătă, 8 aprilie 2017

Ce ne învață Omar Khayyam? 3 lecții de viață de la poetul persan

În urmă cu aproape un mileniu, în 1048, în nordul Persiei, la Nișapur, se năștea Omar Khayyam, savantul-filozof și poet, ale cărui „Rubaiate” sunt și acum motiv de încântare a minții și bucurie a sufletului pentru generații la rând, din toate culturile și civilizațiile. Povestea vieții lui Omar Khayyam rămâne până astăzi un mister, cu parfum de „O mie și una de nopți”.
Știm cu certitudine că poetul persan iubea cu pasiune plăcerile vieții și era un agnostic, care închina o cupă întotdeauna plină cu vin în fața marilor întrebări ale existenței.
Unii biografi îl consideră un musulman ortodox sunit, alții, un mare admirator al filozofiei antice grecești. Toți cei care i-au studiat viața cad însă de acord asupra unui aspect clar – poetul, matematicianul, astronomul, filozoful și medicul Omar Khayyam a fost una dintre cele mai strălucite minți ale Persiei, care face parte acum din patrimoniul culturii universale. Primul matematician care studiază rezolvarea ecuaţiilor cubice și de la care ne-a rămas lucrarea „Discuţii asupra unor probleme de algebră”, cel care a determinat împreună cu alți astronomi lungimea anului solar cu o precizie de şase zecimale nu a fost recunoscut ca poet în timpul vieții. „Rubaiatele” scrise de el i-ar fi putut pune viața în pericol.
Abia în secolul al 19-lea, poetul englez Edward FitzGerald traduce versurile lui Khayyam și le reunește într-un volum numit Rubaiate”/„Catrene”. Deși ne desparte aproape un mileniu de epoca poetului persan și o civilizație, unele dintre reflecțiile savantului artist – scriitorul preferat al lui Vladimir Putin – sunt foarte actuale și astăzi. Să descoperim doar 3 lecții de viață pe care le putem deprinde din „Catrenele” lui Omar Khayyam.

Poetul persan a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai luminați oameni ai vremii sale. Realizările sale în domeniul matematicii și astronomiei, descoperite de europeni secole mai târziu, au uimit lumea academică occidentală.
Meritele savantului Khayyam au fost recunoscute de influenți oameni politici ai vremii, însă poetul Khayyam se confesa în versurile sale:
Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, de mult am deslușit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
N-ai dezlegat niciuna din marile întrebări.
În fața marilor mistere ale vieții Khayyam își declină capacitatea de a înțelege. Chiar dacă a aflat răspunsul multor întrebări, savantul-poet descoperă că înaintea sa se ridică altele, la fel de importante, care așteaptă să fie deslușite. Sau, cum a spus Lucian Blaga, la secole distanță, „tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”.
Khayyam a încercat să înțeleagă lumea și rostul omului prin știință sau religie și s-a confesat în poezie. Poate că „suprema înțelepciune” constă nu într-o atitudine arogantă generată de mulțumirea că a înțeles câteva dintre tainele universului, ci din acceptarea smerită a faptului că sunt încă multe lucruri de descoperit.
Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul

Dincolo de pământ și infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Și-un glas solemn atunci s-a auzit:
Și Cerul și Infernul sunt în tine
scrie poetul persan. Eterna pendulare între cerul și infernul din interiorul său îl determină pe poet să adopte o filozofie hedonistă, bazată pe trăirea intensă a plăcerilor vieții.
Inima „îmbătată de iubire”, carafa plină cu vin și „aurul lunii în pragul serii” sunt o consolare și dau sens existenței finite a omului, în viziunea lui Khayyam.
Când plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetini
către marginea câmpiei, cu vreo doi sau trei prieteni
și iubita ca o zână. Adu-ți, plin cu vin, ulciorul:
cine-o bea din zori, n-o duce, de moschei și temple dorul
crede poetul.

Trăirea clipei, a momentului prezent pare să fie atitudinea pe care o opune poetul-filozof în fața singurei certitudini a existenței – aceea că viața este finită și înțelesul ei de nepătruns.
„Am venit, de unde? Unde duce drumul?/ Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l” scrie acesta. Viziunea pesimistă asupra lumii a lui Khayyam a fost adesea observată. Existența omului și lumea însăși par minuscule raportate la universul infinit:
Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată știința noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre și floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existența – vis.
Și dacă răspunsurile nu se găsesc întotdeauna într-o carafă cu vin, acesta, cel puțin, oferă o consolare prin plăcerea trăită în momentul prezent, singurul perceput ca real. Este o atitudine pe care poetul persan și-a asumat-o cu tărie:
Mă dojeniți ca veșnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceți. Și ce dacă-i așa?
Puteți orice să spuneți pe socoteala mea.
Îmi aparțin. Pricepeți? Și sunt ceea ce sunt!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.