marți, 10 ianuarie 2017

Răzvan Ducan : Eminescu, cărţile şi plăcerea lui de a citi!


„Dacă ar fi avut deci bogăţii mari, Eminescu ar fi cheltuit tot puţin pentru sine însuşi şi mult pentru cărţi, pentru manuscripte vechi...”, spunea Ion Slavici, în „Eminescu şi Caragiale”, din cartea „Amintirile” (apărută în volum în 1924, dar publicate în serial începând din 1909).
Aşadar, o relaţie specială avută între acestă fiinţă vie, numită carte, şi Eminescu, relaţie ce a ţinut până la moartea poetului, şi chiar dincolo de aceasta, dacă e să luăm în calcul că şi în prezent, într-o măsură covârşitoare, cărţile sunt cele care îi transmit fiorul poeziei sale, paginile de proză, de publicistică, fotografiile dar şi cursul vieţii sale tumultoase. Practic, a fost un serviciu reciproc: cărţile l-au ajutat pe Eminescu să se informeze şi să se bucure de bucuriile gândite de minţile luminate ale lumii şi să-şi creeze o bază culturală (de cultură generală), dar şi de bucuroasă emoţie, pentru a încerca a înţelege lumea, aşa cum şi Eminescu a ajutat cărţile, începând din 1883, odată cu apariţia primei ediţii de „Poesii” de Mihai Eminescu, şi până în prezent, şi cu siguranţă şi în viitor, prin lăsarea amprentei „viului său” literar, caligrafiat în ele, desigur, pentru oameni!
Cartea a fost instrumentul special de instruire a lui Eminescu, atât în şcolile şi universităţile, pe unde s-a preumblat cât, mai ales, în particular. Este foarte posibil ca Eminescu să nu fi avut de la început, peste tot, profesori cu vocaţie, care să fi ştiut să-şi facă atractive disciplinele pe care le predau, aşa cum este foarte posibil ca Eminescu să nu fi fost suficient de matur pentru a manifesta, încă din copilărie, aşa cum a făcuto la maturitate, interes pentru toate materiile şi disciplinele, şi implicit cărţile acestora. „Nu-i plăceau toate obiectele ce le cerea programa şcolară şi învăţa numai cele ce îl interesau”, spunea Th. V Ştefanelli, coleg cu el la Cernăuţi, în 1863-64, pentru ca acesta să mai menţioneze că „atât la Pumnul, cât şi la Sbierea era Eminescu unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul...că avea şi din România cărţi de istorie naţională...că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi în care se află cei trebuie”. Aşadar, gramatica şi literatura română, dar şi istoria naţională, au fost disciplinele şi domeniile unde Eminescu a excelat, încă din copilărie! În consecinţă, sau ca o consecinţă, a cărţilor citite din aceste domenii!
Se pare că prima bibliotecă publică (existentă de fapt în clandestinitate, datorită legilor şcolare de atunci) frecventată de Eminescu a fost cea din casele lui Pumnul, „o mică bibliotecă a studenţilor români”, deşi istoria literaturii consemnează că Eminescu, pe când stătea în gazdă la profesorul Aron Pumnu, autor al „Lepturariului”, i-a fost un fel de secretar particular, inregistrându-i cărţile din bibliotecă în „Consemnăciunariu”. Se pare că „slova veche” a deprins-o de acasă, de aceea citea „Letopiseţele” lui Kogălniceanu, fiind de asemenea văzut, ulterior, cu „Mythologie für Nichtstudierende”, după care a învăţat „mitologia grecilor şi romanilor”. ”Eminescu nu râvnea să se specializeze în un ram anume...”, spunea acelaşi Th.V.Ştefanelli, menţionând, de asemenea, despre viitorul poet: „Când nu scria, cetea şi cetea foarte mult, tot felul de cărţi, lungit pe canapea, sau şezând la masă sau chiar în pat. Masa era plină de cărţi: româneşti şi nemţeşti...”. Pe când era copiist la prefectura din Botoşani (octombrie 1864- martie 1865) citea „Tandalida” şi „Literatura critică” de Ion Heliade Rădulescu. La Blaj (iunie-septembrie 1866) N. Petra Petrescu menţiona că el „citea cu ziua de cap tot ce-i venea în mână indiferent: carte de şcoală, ştiinţă, literatură...cu un cuvânt tot”..(...) ...În literatura românească era pretutindeni acasă. Poeţii îi avea în degete şi îi caracteriza pe fiecare”. De asemenea, Petru Uilăcanu, în „Amintiri despre Eminescu”, Reghin, 10 ianuarie 1902, spunea, despre perioada blăjeană, că lui Eminescu „îi plăcea a citi”, iar Ştefan Cacoveanu, în „Eminescu la Blaj” spunea la rândul său: „pe tărâm literar mi-aduc aminte că nime din noi nu putea ţine cu dânsul, deşi noi purtam pretenţioasele titluri de sextani, septimani, octavani şi maturizanţi”.
La 18-19 ani, înainte de a fi luat ca sufleor la Bucureşti, de către Iorgu Caragiale, Eminescu, fusese găsit la Giurgiu (unde, în port, „da” cu răzătoarea peste baniţele cu grâu) „...culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller”, după I.L.Caragiale, în „Nirvana”, iunie 1889. Pe când era apoi la Bucureşti, ca al II-lea sufleur la Teatrul Naţional, locuind la Pascally, Ştefan Cacoveanu lasă mărturie în „Eminescu la Bucureşti în anii 1868/69” : „Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte”. Umorul lui Eminescu, inclusiv privind cărţile, este consemnat de D. Teleor în „Eminescu sufleur”: „Poftim cincizeci de lei. Să-mi vii diseară cu ghete şi cu haine! M-ai înţeles?...Când se întoarse seara, Pacaly îl luă din scurt:- Ai cumpărat ghete şi haine, domnule? Da!- Unde sunt?- Uite-le. Şi-i arătă operile complete ale lui Goethe şi ale lui Heine.- Uite, Goethe şi Heine...”.
Pasiunea cititului s-a perpetuat şi pe când era student la Viena, desigur, în alte condiţii şi alte grade de interes. Samoil Isopescu, care era în aceiaşi perioadă student la drept la Viena, şi care a locuit la un moment dat cu Eminescu (şi cu Iancu Cocinski) într-o cameră spunea: „...mergeam amândoi fiecare zi la Biblioteca Curţii Imperiale, aici el cetea foarte mult şi mai cu seamă cărţi germane”...”Eu împrumutam cărţi de la Biblioteca Universităţii, fiind student ordinar, o puteam face, iar Eminescu, numai student extraordinar, nu o putea..”, dar „îi aducea cărţi de la Universitate, pe care Eminescu le citea pe nerăsuflate „în timpul zilei” sau „împreună cu el, noaptea””. Iată câteva lecturi de atunci: ”Parenga şi Paralipomena” de Schopenhauer; Rousseau, apoi Büchner Kraft und Stoff, dar şi „Sakuntala” şi „Vedele”, fiind văzut şi cu „Litterarische Blätter” ale lui Rudolf Gottschall, în mână. „Cetea mult acasă, în cafenea şi în biblioteca universităţii: cetea cantitavic şi calitativ...”, spunea şi Ieronim Bariţiu, despre perioada vieneză, în „Amintiriri despre Eminescu”, pentru ca Ion Slavici, în „Eminescu- omul”, din aceleaşi „Amintiri”, să specifice: „Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de cîteva zile nu-l mai vedea nimeni...(..)..Stăpânit de o neastâmpărată sete de ştiinţă, el studia mereu, şi nu era nici o ramură de ştiinţă omenească pe care nu ţinea s-o aprofundeze..”. Acelaşi, Ion Slavici, („Ungurul”, cum îi spunea Eminescu, în glumă) lasă în „Amintirile” sale şi sfaturile primite de la poet, privind lecturile:„..Eminescu m-a îndrumat încă de la sfârşitul anului 1869 să nu-mi pierd timpul cetind scrieri de ale filosofilor ca Fichte, Hegel şi Schelling şi nici scrieri de ale lui Kant să nu cetesc decît după ce le voi fi cetit pe ale lui Schopenhauer”. Uneori, în condiţii de „strâmtoare financiară”, Eminescu mai amaneta cărţi, singurele bunuri de valoare ale sale, aşa cum a făcut-o la „băcănia lui Moritz” din Viena, unde a amanetat o carte pentru „2 florini”, carte, pe care ulterior a răscumpărat-o! (după Th. V. Ştefanelli). Şi tot, ca o legătură cu cărţile, este alegerea lui Eminescu ca şi bibliotecar, atunci când la Viena, în 1871, la propunerea lui s-a înfinţat „România Jună”, din alte două societăţi cultural-ştiinţifice româneşti.
Datorită lui Titu Maiorescu, Eminescu obţine, după pelegrinările pe la universităţile din Viena, Berlin, Jena, nematerializate printr-un doctorat (Titu Maiorescu râvnea pentru Eminescu, în condiţiile unui doctorat în filosofie, o catedră universitară, la Iaşi) o slujbă de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (între 1 septembrie 1874 - 1 iulie 1875), unde poetul are o activitate bogată, atât literară, cât şi de organizare, modernă, a instituţiei. În urma unui aranjament de culise între liberali şi conservatori, Eminescu este trecut fortuit, de la bibliotecă în învăţământ, ca ”revizor şcolar” pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Ulterior va fi acuzat de furt de cărţi, de unul dintre duşmanii lui declaraţi, liberalul Petrino, căruia îi predase conducerea bibliotecii. În fine, situaţia se reglementează, nu fără eforturi, Eminescu fiind exonerat de acuze. (Peste ani - mai exact între 24 septembrie 1884 şi 8 noiembrie 1886 - Eminescu este -datorită unor membrii influenţi ai „Junimii- din nou bibliotecar (de fapt, subbibliotecar) la Biblioteca Centrală din Iaşi, dar fără acte de dispoziţie, lipsit de elan, cu o activitate restrânsă, în condiţiile bolii ce-l macina fizic şi psihic. Iar acolo, pe unde locuia, după N.A. Bogdan, în „Amintiri despre Eminescu”, „prin toate ungherele odăii, aruncate fără nici o grijă, jurnale, cărţi, bucăţi de hîrtie rupte...”).
În ajutorul lui Eminescu „îi sar cărţile” şi în gestului patriotic făcut de acesta în toamna anului 1875, de a trece peste graniţă, la Cernăuţi, când se sărbătorea inaugurarea Universităţii, dar şi 100 de ani de la încorporarea Bucovinei la Austria, sub cărţi vechi, sute de exemplare din broşura subversivă, intitulată „Răpirea Bucovinei”! Când, în 1877, Ion Slavici îi propune să vină la Bucureşti, Eminescu spune, nu lipsit de umor: „- 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscrispte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?”. Locuinţa lui Eminescu, pe când a început să lucreze la Bucureşti, la „Timpul”, este una tipică de poet, şi mai ales de cercetător, dar şi de ziarist, ce trebuie să se documenteze pentru eventuale articole de analiză şi sinteză. Este una a dezordinii organizate, unde numai poetul ştia exact locul cărţilor şi manuscriselor. Ea este descrisă plastic, de acelaşi Ion Slavici în „Eminescu la Bucureşti-I.Acasă la el”: ”Cîtă vreme se afla el acasă, baba n-avea voie să-l supere măturând, scuturând praful, dereticînd, iar cînd pleca de acasă, el lăsa de cele mai multe ori masa plină de manuscriptele şi cărţile în care cetise, aşezate una ici, alta colo, încît numai el însuşi ştia să se descurce din ele şi încuia uşa pentru ca nu cumva baba, voind să i le pună în rînduială, să i le zăpăcească”. Vintilă Russu-Şirianu (n.1897), nepot de soră a lui Slavici, vine şi el cu amintiri despre Eminescu, povestite de tatăl său. „ (Slavici, pe când Eminescu locuia în gazdă la el- n.m.) Îi auzea paşii pe podeaua veche. Şi scormonitul prin lăzi, şi cîte o carte căzînd, şi zgomotul rîşnicios al maşinii de cafea măcinînd boabele”. Chiar şi în „Sărmanul Dionis”, Eminescu descrie o locuinţă, luându-se probabil pe sine ca model, într-una din multele locuinţe pasagere, pe care le-a avut: „Într-un colţ al casei la pămînt, dorm una peste alta vreo cîteva sute de cărţi vechi. Multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină”. Aşadar, apare peste tot la Eminescu, „mobilierul de preţ”, numit...cărţi! Acestea erau „purtate” de Eminescu, peste tot (a se înţelege, din gazdă în gazdă) într-o ladă. Vestita ladă!
După acţiunea concertată din 28 iunie 1883, de la Bucureşti, de prindere şi de internare la „balamuc” a lui Eminescu, lada cu cărţi şi manuscrise rămâne la „prietenul”, de fapt trădător al lui de la Societatea „Carpaţi”, Constantin Simţion! Ulterior, trimis în „gura lupului”, în capitala imperiului (pe care-l combătuse, pentru lipsa drepturilor românilor ardeleni şi bucovineni), la Viena, din Sanatoriul de la Ober-Döbling, Eminescu îi scrie, la 12 ianuarie 1884, lui Chibici-Revneanu: „...Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în siguranţă şi dacă pot spera să le mai revăd.“, pentru ca apoi, la 20 octombrie 1884, să-i scrie din nou pe aceiaşi temă: „…Nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi bine dacă-ai păstra tu încă câtva timp aşa-numita mea ladă, deşi presupun că acest lucru nu e tocmai plăcut (…). Te rog dar să iei tu lada de la Simţion dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, până ce starea mea se va îndrepta, dacă este cu putinţă să se-ndrepte vreodată.“. În aceiaşi toamnă, lada lui Eminescu cu cărţi şi manuscrise va ajunge la Maiorescu, care o va ţine în “custodie” aproape 18 ani, deşi Eminescu şi-a revendicat lada (de fapt, singura avere a sa) în mai multe rânduri! Astfel, sora sa, Harieta (Henriette), în noiembrie 1887, îi scrie amicei Cornelia Emilian, că fratele ei „are lipsă de cărţi de citii, el a scris d-lui Maiorescu să-i trimeată biblioteca lui, dar până în prezent n-a primit nici un răspuns.“, pentru ca în februarie 1888, ea să-i scrie, din nou, aceleiaşi amice că Eminescu „e cam supărat pe domnul Maiorescu, că i-a scris recomandat, rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui şi nişte manuscrise pe care ar voi să le bântuie. Şi nici un răspuns n-a primit până acum. De-aş putea, i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine ştie de mai sunt şi de nu sunt irosite de mult.“. Aşadar, după o tăcere de 5 ani, până la moartea lui Eminescu (tăcere justificată din punct de vedere al celor care cred că Eminescu n-ai fi fost capabil să-şi gestioneze singur cărţile şi, mai ales, manuscrisele; nejustificată din punct de vedere al proprietăţii de facto al lor), şi încă una de 13 ani (de ce atâta timp?), la 25 ianuarie 1902, criticul Titu Maiorescu donează manuscrisele poetului (manuscrise întrupate în 44 de caiete) Academiei Române din Bucureşti. La data de 28 mai 1904, Titu Maiorescu face a doua donaţie, formată din cărţi şi manuscrise, toate din lada poetului. A altă donaţie din bagajul de cărţi al lui Eminescu- practic biblioteca lui- se datorează căpitanului Matei Eminescu, fratele poetului. Ea a fost făcută în 1895, deci anterior donaţiilor maioresciene, şi fost făcută către Fundaţia Universitară din Bucureşti. “S-au oferit- după reputatul eminescolog şi cantemirolog, Constantin Barbu- 37 de titluri, având 142 de volume, dar s-au acceptat doar 16 titluri, având 52 de volume”. Etc., etc.
Aceste rânduri se vor un argument în ideea că pentru Eminescu cartea a fost un organ al său, extracorporal, care prin citire şi desluşire, a devenit intracorporal, resorbindu-se asemeni firelor chirurgicale pentru operaţii interne, care după un timp, devin „de-a locului”. Cunoştiinţele cărţilor au fost resorbite, contribuind la înflorirea frumuseţii şi forţei de transfigurare, de care poetul a fost capabil, ulterior. Practic, cărţile l-au călăuzit toată viaţa! L-au călăuzit şi i-au luminat-o! Pentru sceptici şi pentru cei care nu mai cred în cărţi, un îndemn, al aceluiaşi, unic şi nemuritor, EMINESCU: “Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii”.
Răzvan Ducan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.