marți, 27 octombrie 2015

Octavian (Dumitru) Curpaş : Recunoştinţă şi mulţumiri

Buna Elena, Recunostinta si multumiri, inainte de toate, pentru disponibilitatea ta de-a publica modestele mele scrieri. Esti unul dintre vectorii de baza care au contribuit substantial la "proiectarea" mea, poate nu intotdeauna pe merit, pe scena publicisticii romanesti.
De ziua sfantului Dimitrie (Dumitru), iti trimit un articol, despre cel mai mare roman pe care l-am intalnit in exil: Dumitru Sinu, cu rugamintea sa-l publici pe blogul tau. Multe salutari si urari de bine tie, colaboratorilor si cititorilor tai!
 Cu deosebita gratitudine,Octavian (Dumitru) Curpaş

       Amintirea unui prieten drag: Dumitru Sinu

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă.

Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonaţie afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am spus, şi din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.
Un prânz cu nea Mitică
La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el. După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut, şi au doi copii: Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.
„Satul meu, grădină dulce”
Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce, / Din tine nu m-aş mai duce, / De mirosul florilor, / De dragul feciorilor, / De mirosul la o floare, / De dragul la şezătoare”. Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune: „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
„Ce-i omul…”
Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitică. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitică
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică”… Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi vieţile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el. Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El îşi lua în braţe nepoţii şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitică. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Mitică Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.
„O frumoasă floare vine”
Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitică n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obişnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi. // Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare / Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine, / Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), şi mai ştie să cânte la acordeon. Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. Din nefericire, pe 2 ianuarie, 2013, domnul Dumitru Sinu a părăsit Arizona, plecând de aici în lumea celor drepţi.
Octavian D. Curpaş

13 comentarii:

  1. Muscatura veninoasa ! dat sub centura , stim noi cui . Pai, nu?
    10 cu plus !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu e nicio muşcătură ! Venin, cu atât mai puţin. Veninului, în cazul în care există, răspund zâmbind, cu generozitate. Am apreciat faptul că Octavian Curpaş, în pofida celor întâmplate, nu a uitat de unde a plecat ! Nu întâmplător am spus : VIAŢA E ROTUNDĂ !

      Ștergere
  2. Sa moara dusmanii nostri !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Duşmanilor le doresc sănătate, Dumnezeu să-i ierte. Nu am duşmani. În jur, am doar unii oameni lipsiţi de caracter, de proastă factură, care defilează sub stindardul bunei, sfintei credinţe şi când colo sunt satane întruchipate. Să spui că ai făcut un bine, oferindu-te pur şi simplu, fără a -ţi cere cineva vreun sacrificiu, ajutând, la nevoie, pentru ca apoi să baţi toba -n lumea mare, vai, ce faptă creştinească ai făcut, e trist, păcat şi Dumnezeu deasupra.
      Ferească Dumnezeu de omu' prost.

      Cine se consideră duşmanul meu, e mai bine să renunţe, să mă ignore. Pedeapsa Domnului e drastică.

      Ștergere
    2. ce treaba are una cu alta? despre ce vorbiti acilisea ?

      Ștergere
    3. E vorba vorbei :) Mi-au ajuns la urechi reclamaţii, cum că nu aş fi mulţumit îndeajuns celor care au venit în sprijinul meu într-un moment dificil, o încercare a Domnului Dumnezeu. Dacă am omis vreun nume, deşi nu cred, memoria încă mă ajută, cer scuze şi reiterez :

      Mesaj de mulţumire şi recunoştinţă salvatorilor mei !

      http://elenatomaxxl.blogspot.ro/2014/12/mesaj-de-multumire-si-recunostinta.html

      Ștergere
    4. Elena, cine a indraznit sa te supere atat de rau? Cine a fost nerusinatul acela ?
      Dumnezeu sa ierte!
      Doamne, ce vremuri mai traim !

      Ștergere
    5. Am bun simţ şi nu devoalez numele distinselor personaje. Cine are un dinte împotriva mea, să scrie negru pe alb care le este durerea, public mesajul, şi rezolvăm, sub o formă sau alta. N-avem nimic a ascunde. Dar a te strecura prin întuneric, e trist... Cine are de mâncat căcat, s-o facă public. S-ar putea să ne aşezăm la aceeaşi masă, de ce nu ? :))))

      Ștergere
  3. RUGĂMINTE...
    Persoanele credule, naive, care îşi fac iluzia că voi răspunde provocărilor indiferent natura, să -şi mute cortu'-n altă parte.
    Nu vă ambiţionaţi să credeţi că deveniţi de notorietate, vedete, făcând valuri în jurul meu.

    - Jurnaliştii de mucava, care, underground, trimit mesaje prietenilor mei, denigrându-mă, le atrag atenţia: există telefonul fără fir. Cuvintele ajung şi la urechea mea ! :9 Underground nu funcţionează întotdeauna. Dornicii să iasă din anonimat sunt invitaţi să trimită materiale care vor fi publicate pe blog şi nu numai, întru bucuria Domnului.
    - Ceilalţi, cârcotaşii, înainte de a miza pe numele meu, în speranţa că şi un proces la tribunal le va arunca numele în aer şi se vor face cunoscuţi la nivel INTERNAŢIONL, :) să folosească dragul polonic, din partea casei, cu tot ce poate constitui încărcătura.

    Mulţumesc de înţelegere. Sper ! Adică... sper că m-am făcut înţeleasă. Militez pentru pace, echilibru, înţelepciune.
    Aşa să ne ajute Dumnezeu.
    În rest, s-auzim de bine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Octavian Curpaş, persoanele afectate de lipsa personalităţii tale fac eforturi uriaşe, în speranţa că le vei putea ierta nesăbuinţa şi le vei primi, cu coada între picioare, înapoi, in universul tău, acolo de unde, până nu demult, îşi luau zborul spre alte şi alte pagini, în drumul spre gloria în Literatura Română.

    Examenul de experţi în teologie l-au dat pe acest blog, se încearcă o revanşă ? :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Rog experţii în teologie să nu mai pluseze. Din partea mea nu vor vedea o literă. Am experienţă în domeniu. Vă agitaţi în zadar. Mârşăvia nu mă deranjează, e normal să lupţi, supus, sperând la nemurire, uitând mocirla în care te-ai scăldat. Mulţumeşte-i Domnului pentru toate cele întâmplate, ca o lecţie de viaţă. Priveşte-ţi adâncul sufletului, satano... eşti plină de mizerie. Colcăie josnicia în tine. Şi mai şi zâmbesc ! :)

    Îţi dau o idee. Fă-ţi un blog, denigrează-mă şi acolo, măcar să-ţi arăţi splendoarea, să nu o văd numai eu şi Dumnezeu :) Eu, te asigur, nu te mai arăt lumii.. oricât ai încerca! :)

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.