sâmbătă, 12 septembrie 2015

Harry Ross, Israel - Luminiţa, dragostea mea - Povestire

Aşa am botezat-o, Luminiţa. Era un nume de alint, care mi-a plăcut şi i se potrivea de minune.  Era din cale afară de simpatică şi supusă. Niciodată nu mi-a ieşit din cuvînt, nu m-a contrazis şi, mai ales, nu m-a lăsat în drum. O iubeam cu înflăcărarea unui amant şi nu precupeţeam nimic pentru ea. Dar de cînd vederea m-a cam lăsat, am încetat să mă ocup de dînsa, adică n-am mai scos-o nici la  plimbare. De ce ridicaţi din sprîncene?
Nu înţelegeţi? E vorba de o maşină, nicidecum de o femeiuşcă. O cumpărasem în urmă cu mai bine de 25 de ani, într-o primăvară, la Tel Aviv. I-am jurat credinţă şi n-am înşelat-o nici cu un Buick, nici cu un Ferrari, deşi acestea sînt mult mai arătoase şi mult mai focoase.

Ceea ce vreau să vă povestesc e cu totul altceva. Omul, bun-rău, generos sau parşiv, este în stare să pună dragostea faţă de o maşină înaintea unei iubiri faţă de oameni. Greu e de înţeles de ce. Poate pentru că maşina nu vorbeşte, nu bîrfeşte, nu cîrteşte, te duce oriunde, pe cînd omul adesea te induce  în eroare. Cînd a trebuit să mă las de şofat, toată lumea zicea că e bine să dau divorţ de Luminiţa mea. Era încă drăguţă, strălucitoare, pornea  la prima cheie şi nici nu consuma cine ştie ce. Dar eu nu m-am grăbit cu vînzarea.  "Lasă, am zis, nu cere de mîncare, să stea acolo în spatele casei şi să-mi aştepte vizitele". N-am dezamăgit-o. Cel puţin odată pe zi, mă duceam s-o văd, să-i cercetez caroseria, roţile, s-o spăl pe faţă, să-i spun cîteva cuvinte drăgălaşe, apoi să mă retrag  fericit şi mulţumit.

Cum aveam prea mult timp liber, mă aventuram uneori la un club pentru un joc de şah, care se afla dinncolo de drum. Acolo mă întîlneam cu cîţiva prieteni şi mă distram cu ei. Spun "mă distram", dar mă şi supăram. Nu din cauză că pierdeam, ci pentru că amicii mă zgîndăreau în felul lor pentru obsesia mea faţă de maşină.

-   La ce-ţi mai trebuie rabla aia? întreba unul chel şi ciupit de vărsat. Doar n-o mai călăreşti; se va rugini, după care o vei arunca la gunoi. Altul glumea pe seama dragostei ce i-o port Luminiţei:

-   Înţeleg să mai calci pe alături cu o damă, însă nu cu o maşină. Te pomeneşti că noaptea o culci în patul tău,  o mîngîi, doar-doar o să-ţi trezească bărbăţia.

La cei mai mulţi nu le răspundeam. Făceam pe surdul şi înghiţeam în sec. Uneori mă hlizeam şi eu, spunîndu-le :

  - Nu-mi purtaţi de grijă. Fiecare cu nebunia    lui.

Cu prietenii mă mai descurcam, dar cu nevasta ba. Ea nu glumea. Vorbea serios. Imi spunea că m-am ţicnit de-a binelea. Păstrez o jucărie în curte şi nici măcar nu mă joc cu ea. „O admiri, o cureţi, o alinţi, lumea crede că ai o doagă lipsă”. In fond, avea dreptate, dar eu nu mă puteam despărţi de ea. Era atît de cuminţică, de zîmbitoare cînd mă vedea, încît mi se părea o adevărată crimă să o dau pe mîna altuia. Într-o zi, mă pomenesc cu nepotul meu, Doron, în haine militare. Venise să-şi arate uniforma, dar şi noul statut pe care-l avea ca ostaş. Arăta mîndru nevoie mare. Zice, la un moment dat:

-   Bunicule, ştii că mai toţi camarazii mei au maşină? Seara, după instrucţie, se pot întoarce acasă, numai eu şi alţi cîţiva pîrliţi rămînem în bază. Aluzia era clară. Voia pe Luminiţa, dacă nu definitiv, măcar aşa pentru folosinţă provizorie. Pe de o parte, voiam să-l ajut, pe de alta, mă gîndeam că tinerii ăştia nebunatici nu ştiu să păstreze un lucru precum am făcut eu vreme de un sfert de veac. Graba de a călători, de a ajunge acasă, o va nărui pur şi simplu pe iubita mea.  Am încercat să ies din încurcătură, explicîndu-i că maşina e veche, uzată, n-am mai pornit-o de luni de zile şi nici nu are test. Degeaba, Doron zicea că are  să se descurce, o va duce la test, apoi la un garaj să fie pusă la punct aşa cum se cuvine.”O voi face, bunicule, să zboare ca un avion”. M-a asigurat că va avea grijă de ea mai ceva decît dacă ar fi cu adevărat a lui. Nevastă-mea  îmi făcea semne că e de acord, că e o ocazie bună de a face un cadou nepotului nostru. Cinstit vă spun,  mie nu-mi venea deloc să mă despart de Luminiţa. Mă gîndeam cum îmi voi petrece zilele ştiind că maşinuţa nu mai e acolo în spatele casei, ci e purtată pe drumuri prăfuite, pusă să alerge nebuneşte şi chiar să-şi dea sufletul de atîta hărţuială.



                                                                   ***



N-a fost să fie cum doream eu. Doron veni a doua zi cu un mecanic, cu un acumulator nou-nouţ şi porni motorul cît ai zice peşte. Scotea prin ţeava de eşapament un fum negru ca tăciunele, dar pistoanele lucrau de parcă erau noi. Nepotul fugi la poliţie, ceru un document să meargă la test şi în două zile, Luminţa dispăru de parcă ar fi înghiţit-o pămîntul. Îmi lipsea teribil. Nu aveam linişte ziua şi nu dormeam noaptea. Mergeam în spatele casei, sperînd că Dumnezeu va făce o minune şi va   readuce pe  Luminţa acasă. Dar Cel de Sus era ocupat, se pare, mai curînd cu Doron, să-l apere de vreo gtreşeală în timpul instrucţiei. decît cu bombonica mea, păzită vreme îndelungată de parcă ar fi fost cine ştie ce comoară.

În cele din urmă, m-am împăcat şi cu situaţia, şi cu nevastă-mea. Eu renunţasem la maşină, ea la cicăleală. Trăiam resemnaţi şi îmi ziceam că omul nu poate să păstreze chiar totul din trecutul său. I-am telefonat lui Doron şi i-am spus că sînt dispus să-i dau maşina drept cadou, cu condiţia să o îngrijească şi, din cînd în cînd, să mă ia şi pe mine la cîte o plimbare.

-   Poţi să o transcrii pe numele tău, i-am spus şi am simţit în acea clipă că mi se pune un nod în gît. N-am plîns,dar niici mult nu lipsea.  Gata, i-am spus consoartei. Voia domniei tale şi a Domnului din ceruri s-a împlinit. M-am despărţit de Luminiţa pentru totdeauna.

Aşa credeam, dar nu era  aşa. Mă gîndeam la ea în fiecare zi şi, într-un rînd,

 l-am sunat pe nepotul militar, zicîndu-i  că mi s-a făcut tare dor de Luminţa şi vreau să facem împreună o plimbare. Doron a tăcut chitic. N-a zis nici hîr, nici mîr. I-am repetat rugămintea şi atunci el izbucni în rîs.

-   De ce rîzi? l-am întrebat

-   Pentru că Luminţa ta s-a  măritat  demult.

-   Nu înţeleg. Cum  adică s-a măritat? Cînd a fost nunta şi cine-i mirele?

-   Un negustor de vechituri, dar ce importanţă are? Să ştii însă că nu era cu nuntă, ci doar cu un act de vînzare-cumpărare.

M-am făcut negru de supărare. Nepotul meu, pentru care aveam o admitraţie nemărginită,  a măritat-o pe Luminţa, fără să mă înştiinţeze măcar? Ce pacoste!

În fine, ce să mai lungesc povestea asta tristă. Adevărul pe care l-am aflat peste cîteva săptămîni, era şi mai cumplit. Luminţa a fost vîndută la fier vechi, după ce trecuse printr-un accident rutier. De atunci ţin doliu, fără să mă plîng, fără să judec pe cineva, nimeni nu e de vină în afară de mine.

Cînd  unui lucru îi vine sorocul, trebuie să te  desparţi de el, chiar dacă te doare, chiar dacă te răneşte sau te ucide părerea de rău. Eu n-am făcut-o, crezînd copilăreşte că Luminiţa îmi va supravieţui şi chiar mă va duce sau conduce la mormînt. N-a fost să fie. Trăiesc zi şi noapte, cu regretul că m-am lăsat sedus de  o pasiune care i se cuvenea mai curînd neveste-mii decît Luminiţei. Zic adio, dar cu gîndul rămîn, mai departe, alături de maşinuţa mea.

 






 

































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.