joi, 20 august 2015

Elena Cesar von Sachse - LEGENDELE NÜRNBERGULUI

DIN CELE MAI FRUMOASE LEGENDE ALE ORAŞULUI NÜRNBERG

Anca doarme. Deodată, ea sare ca arsă din pat şi se uită încă somnoroasă la ceas.
– Nu poate fi adevărat. Am întârziat! se revoltă ea supărată.


Aruncă pijamaua pe pat, îmbrăcându-se la repezeală. Ajunsă în coridor, nu mai are răbdare să aştepte liftul, ci coboară sărind câte trei trepte deodată până ajunge la parter. În sala de mese, pe masă nu mai era nimic. Colegii ei plecaseră.
Micul dejun pregătit numai pentru cei întârziaţi aşteapta la o masă aranjată lângă fereastră.

Fetiţa e tare dezamăgită, aşa că nu mai are chef să mănânce. A înşfăcat doar un covrig şi a ieşit afară din Hanul Internaţional al Tineretului din oraşul Nürnberg, unde au fost cazaţi toţi copiii din România, invitaţi să participe la „Festivalul Internaţional de Muzică pentru Copii «Prichindelul»”.

Clădirea ţine de vechea cetate a oraşului. Deşi a fost modernizată, interiorul a fost amenajat în aşa fel încât coloanele vechi sau resturile de piatră cioplită cu sute de ani în urmă să creeze o ambianţă misterioasă, care o fascina pe fetiţa de unsprezece ani. Influenţată de această atmosferă, ea îşi dorea acum să ducă cu sine cât mai multe amintiri şi informaţii despre acest oraş străvechi, cu atât mai mult cu cât a doua zi urma să se întoarcă acasă.

– Fir-ar să fie, am ratat vizitarea cetăţii. Şi mi-am dorit-o atât de mult... Acum e prea târziu!

Pe obraz îi curgeau lacrimi fierbinţi.

Urcă poteca spre cetate şi se aşeză pe una dintre băncile înşirate de-a lungul ei, cu gândul să-şi aştepte acolo colegii.

Era miezul verii, iar copacii ce acopereau tot dealul o fereau de căldură.

Cineva o bătu pe umăr şi o întrebă:

– Fetiţo, de ce nu mănânci? Nu ţi-e foame?

Anca privi peste umăr şi descoperi figura unui bătrânel ghiduş, care-i zâmbea cu toată figura. Mirată, s-a întors spre el, întinzându-i covrigul pe care îl avea în mână, crezând că e un om necăjit şi flămând, deşi după înfăţişare părea un călugăr destul de ciudat.

– Nu, mulţumesc. Nu mănânc.

Anca îl cercetă atentă. Omul purta o haină maronie, lungă până la pământ, iar pe cap avea un fel de beretă cu o scoică în mijlocul ei. Bătrânelul o întrebă:

– Cum te cheamă?

– Anca! Dar pe dumneavoastră?

– Sebaldus.

– E un nume de călugăr?

– Da, un fel de călugăr, răspunse acesta, clipind din ochi ca un copil pus pe glume. Ştii de ce am venit la tine?

– Nu.

– Vreau să-ţi îndeplinesc o dorinţă arzătoare. Şi tu ai una, nu?

Anca îl privi din ce în ce mai mirată şi recunoscu, zâmbind:

– Da! Aveam una, dar...

– Atunci uită-ţi necazul şi ascultă-mă. Până când vor termina colegii tăi vizita cetăţii, eu am să-ţi povestesc câteva din cele mai frumoase legende ale Nürnbergului. Şi la sfârşit ai să vezi care e mai câştigat, tu sau ei. Ce zici? Vrei?

Fetiţa dădu din cap în semn de aprobare, iar ochişorii ei albaştri străluceau ca două steluţe.

– Ei, atunci, ca să înţelegi mai bine, am să încep cu începutul, ca la şcoală, cu un

Scurt istoric



        Cronicile care povestesc trecutul lasă să se înţeleagă că primele aşezări omeneşti în părţile Nürnbergului au fost stabilite între cele două ape curgătoare, Pegnitz şi Regnitz, fiind locuite de către o populaţie numită noricum, adică noricii, aceştia fiind în mare parte lucrători în fier. Ei confecţionau arme de luptă, dar şi unelte.

Până în zilele noastre, împrejurimile oraşului poartă numele de Noris, care se presupune că se trage de la Castrum Noricum, Magistrus Noricus şi patricianul Noricus, adică numele unei cetăţi a noricilor şi două personaje oficiale care purtau numele populaţiei din care făceau parte.

Unii istorici cred că cetatea Nürnberg are aceeaşi vechime ca Veneţia.

O altă sursă ne explică că datorită aşezării favorabile a acestui deal (singura ridicătură naturală formată din nisip împietrit din aceste părţi) o populaţie numită Nordgauer s-a retras aici din calea hunilor, ridicându-şi o fortăreaţă unde făceau săgeţi şi săbii pentru lupte.

De-a lungul anilor, însă, aici s-au adunat oameni care trăiau în afara legii, mai toţi bandiţi şi criminali, care aduceau ţării, numită pe atunci Teutschen Land (adică Ţara Germană, prima denumire a Germaniei de astăzi), mari pagube.

În anul 911, regele Conrad şi regele Henric au nimicit acest cuib de tâlhari, mărind şi întărind şi mai mult cetatea. Ea a fost reşedinţă regală pentru perioade scurte de timp, atunci când regele şi suita sa poposeau aici în călătoriile pe care le făceau pe timpurile acelea prin ţară, după obicei, de la o cetate la alta.

Şi pentru că pământul din aceste locuri nu era bun pentru agricultură, s-au dezvoltat tot mai mult meşteşugurile şi comerţul, cu atât mai mult cu cât prin această cetate treceau toate drumurile comerciale din acele vremuri, de la nord la sud şi de la răsărit la apus.

Cetatea Nürnbergului a devenit cu timpul un oraş înfloritor. Ea era locuită de negustori şi meşteri harnici şi pricepuţi (organizaţi în bresle, fiecare profesie în parte), şi aşa a rămas până în zilele noastre. Poate de aici şi proverbul „meseria e brăţară de aur”. Ei au reuşit să se perfecţioneze atât de mult, încât au devenit vestiţi pentru iscusinţa cu care lucrau. Pot să mărturisesc că foarte multe din legendele lor se bazează pe acest perfecţionism.

Cetatea Nürnbergului a fost singura pe care regele a lăsat-o să fie administrată şi condusă de un sfat al bătrânilor. Ei trebuiau să asigure drumurile comerciale de jur împrejur, dar şi apărarea propriei cetăţi.

Un lucru important de reţinut este acela că oamenii din această cetate au fost primii din acele timpuri care şi-au dat seama că pădurile care au dispărut datorită defrişărilor trebuie neapărat replantate cu noi puieţi de conifere. Şi acest lucru s-a întâmplat cu sute de ani în urmă.

 De unde vine numele oraşului NÜRNBERG

 Am să te lămuresc pe loc. Bineînţeles, tot cronicile sau legendele au explicat acest lucru.

O variantă este că Norix, fiul vestitului Hercule, a ridicat pe acest deal o cetate care i-a purtat numele, Norixberg (dealul lui Norix), adică Nürnbergul de mai târziu.

Din altă surse s-a aflat că Drusus Nero, un comandant militar al Imperiului Roman, a fost nevoit să se retragă de pe malul Rinului în urma luptelor cu regii locali răzvrătiţi, şi în special cu regele Turingiei. Şi pentru că s-a apropiat iarna, a căutat un loc potrivit unde să-şi aşeze tabăra pentru iernat. Dealul pe care se află astăzi cetatea Nürnbergului a fost un loc ideal pentru el şi soldaţii lui. Probabil că el a văzut în acest loc un adăpost providenţial: din partea de nord îl apăra peretele abrupt al dealului, iar în partea de sud a construit o fortăreaţă bine întărită. În plus, mai era şi apa Pegnitzului, plină cu peşti, iar vânat şi lemne găsea în pădurile care se întindeau de-a lungul şi de-a latul ţinutului. El a mai construit un turn de observaţie, pe care stă până azi turnul de lângă capela regelui.

Drusus Nero este considerat întemeietorul acestui oraş.

Dealul a primit denumirea de Neroberg (adică „dealul lui Nero”), de unde numele de Nürnberg.

                      *

Şi pentru că eu m-am gândit de multe ori la numele acestui oraş străvechi, am tras concluzia că ar fi putut să provină şi de la o observaţie geografică. Cetatea Nürnbergului este ridicată pe singurul deal existent din împrejurimi. Adică nur ein berg, ceea ce tradus cuvânt cu cuvânt înseamnă „numai un deal”.

– Până aici cred că te-am lămurit. Vezi turnul de la biserica asta din dreapta? o întrebă călugărul pe Anca.

– Da, îl văd, răspunse fetiţa imediat.

– Aceasta se zice că este cea mai veche biserică din Nürnberg. Ea se numeşte Biserica Sebaldus.

Încep cu această biserică, deoarece are o mare importanţă şi pentru locuitorii de aici, dar şi pentru voi, românii. Iar mie îmi va face o mare plăcere să vorbesc despre acest lucru.

Pe aceste meleaguri, credinţa creştină se crede că a apărut în jurul anul 740, când s-a construit pe locul actualei biserici a Sfântului Sebaldus biserica Sfântul Petru.

După moartea lui Sebaldus, pe ruinele acestei biserici s-a ridicat biserica care-i poartă până în ziua de azi numele, Biserica Sebaldus.

În această biserică, se presupune că în luna ianuarie a anului 1431, Vlad, fiul voievodului Mircea cel Bătrân, a primit Ordinul Dragonului de la împăratul Imperiului Roman de Naţiune Germană, Sigismund de Luxemburg. Instituit chiar de împărat, ordinul se putea transmite din tată în fiu, aşa încât Vlad Ţepeş a moştenit şi el acest ordin. Şi, deoarece dragonul-balaur era numit în latină draco, Vlad a fost poreclit Dracul, ceea ce ar însemna „Vlad Dragonul”, o recunoaştere a vitejiei cavalereşti a prinţului român.

Şi ca o ciudăţenie legată de acest voievod, tot în Nürnberg au fost compuse poveştile germane despre Dracula, care se vindeau ca o broşură de senzaţie, foarte populară prin târgurile germane de prin anii 1470-1480.

Se presupune că la baza lor au stat mai multe izvoare. Unul dintre ele ar fi fost scrierea unui român din Ţara Bârsei, în care autorul povestea chinurile la care i-a supus Vlad pe oamenii din satele româneşti ce ţineau de stăpânirea Braşovului. Textul a ajuns la curtea de la Buda a lui Matiaş Corvin, regele Ungariei. De acolo, povestea a fost transmisă în Rusia, datorită ambasadorului moscovit, iar în Germania a fost dusă de negustorii saşi din Transilvania, furioşi pe Vlad că îi atacase. Cine le-a prelucrat însă în broşurile ce se vindeau atât de bine prin târgurile nemţeşti nu se mai ştie, fapt pentru care cercetările continuă...

Adevăr şi legende despre Sfântul Sebaldus


Unii au lăsat să se creadă că Sebaldus ar fi fost fiul unui rege viking, iar alţii că ar fi fost un simplu ţăran, care a dus o viaţă plină de evlavie, predicând oamenilor credinţa în Dumnezeu. Important este că acest om a rămas în amintirea generaţiilor următoare ca un exemplu viu. Se spune că încă din timpul vieţii el a fost considerat un sfânt.


Legendele Sfântului Sebaldus



1. Legenda sloiului de gheaţă



Era noaptea de Crăciun. Sebaldus trăia în pădure, departe de lume, dar pentru că gerul s-a înteţit din ce în ce mai mult, a fost nevoit să pornească spre oraş.

Prima casă care i-a ieşit în drum a fost a unui dulgher care făcea căruţe. Înfrigurat, Sebaldus a bătut în poartă:

– Cine-i acolo? a întrebat o voce răstită de bărbat.

– Fie-ţi milă de un biet bătrân bolnav şi deschide-mi. Simt că îngheţ dacă nu mă pot încălzi lângă un foc.

– Nu te pot ajuta. Nu am lemne.

Auzind dincolo de poartă vocea unei femei, Sebaldus o rugă şi pe ea:

– Rogu-te, femeie, înduplecă-ţi soţul să mă lase numai să aprind un foc.

Femeia făcu întocmai, dar bărbatul o ştia numai pe-a lui, nu şi nu.

Sebaldus a mai rugat-o o dată:

– Atunci fă bine şi cel puţin adu-mi un sloi de gheaţă de pe acoperişul casei, ca să pot aprinde un foc şi să mă încălzesc.

Surprinsă de această cerere, ea a insistat şi mai mult pentru a-şi convinge soţul:

– Bărbate, te rog din suflet, lasă-l înăuntru să-şi facă un foc. Nu te doare inima să nu ajuţi un om necăjit să se încălzească pe o aşa vreme geroasă? Ai auzit ce mi-a cerut? Să-i dau un sloi de gheaţă ca să aprindă focul! Bietul om, din cauza frigului precis aiurează...

Sebaldus a mai rugat-o din nou:

– Femeie bună, fă ce ţi-am cerut!

Ea deschise poarta, iar Sebaldus, în faţa tuturor care se adunaseră între timp, a aşezat sloiul de gheaţă pe pământ şi s-a rugat:

– Te rog, Doamne, fă-l cărbune, ca să se aprindă focul! Eu ştiu că numai prin el se va face minunea, ca să creadă şi ei în puterea Ta.

Dumnezeu i-a ascultat rugămintea şi a făcut ca din sloiul de gheaţă să izbucnească un foc puternic.

Atunci oamenii din casă s-au minunat şi ei de cele întâmplate şi s-au închinat, lăudându-L pe Dumnezeu. Iar bărbatul s-a ruşinat de inima lui de gheaţă, s-a rugat de iertare şi a fost iertat.

„Fie numele Domnului binecuvântat!”





2. Legenda tăuraşilor pierduţi


Sfântul Sebaldus obişnuia ca în fiecare zi, chiar şi atunci când era deja bătrân şi bolnav, să facă mulţi kilometri prin pădure şi să se roage. Într-o seară de vară, s-a întâlnit cu un ţăran care plângea de mama focului.

– De ce plângi, omule?

– Cum să nu plâng? Toată ziua mi-am căutat tăuraşii şi nu i-am mai găsit. S-au pierdut în pădure.

Şi iar dă-i şi plânge, amărât ca vai de el.

– Nu mai plânge! Roagă-te lui Dumnezeu şi ai să vezi că ai să-i găseşti, îl îndemnă Sebaldus.

Omul se opri din plâns şi, ruşinat, îi răspunse:

– Dar eu nu ştiu să mă rog.

Şi iar începu să plângă, şi mai şi ca înainte.

Lui Sebaldus i se făcu milă când îşi dădu seama cât de neajutorat e bietul om, aşa că începu să se roage pentru el.

După ce a terminat rugăciunea, i-a spus din nou:

– Acum poţi să pleci liniştit să-ţi cauţi tăuraşii. Dumnezeu o să te ajute să-i găseşti.

– Dar e deja întuneric şi nici nu ştiu în ce direcţie să o apuc, îi răspunse bietul om.

Sebaldus îl privi puţin şi adăugă:

– Atunci ridică-ţi braţele spre Dumnezeu şi El te va lumina.

Ţăranul îi urmă îndemnul şi ridică braţele spre cer. În acel moment, din toate degetele lui se aprinse o torţă, care însă nu-l ardea, ci, din contră, îi lumina drumul, iar el în scurt timp şi-a găsit tăuraşii.

Această legendă a rămas ca oricine o citeşte să-şi aducă aminte de sfântul Sebaldus, care le-a arătat oamenilor prin această întâmplare că drumul credinţei duce spre Dumnezeu.





3. Legenda femeii cu brăţară de fier



Într-o zi, a intrat în biserică o femeie care avea pe o mână o brăţară de fier. Încet, s-a apropiat de mormântul sfântului Sebaldus şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi. Poate că se simţea vinovată de ceva, cine ştie...

S-a rugat femeia şi la un moment dat una dintre lumânările aprinse la mormântul sfântului a căzut jos. Femeia s-a aplecat repede să o ridice şi chiar atunci, cu o plesnitură puternică, brăţara de pe mâna femeii a căzut la pământ, ca ruptă de o mână nevăzută.

Toţi cei de faţă au auzit şi văzut cele petrecute.

Sfântul Sebaldus i-a dat femeii un semn, acela că a fost iertată, dar a făcut-o să priceapă că de acum înainte va trebui să urmeze legile Domnului.











4. Legenda soldatului



        Un soldat cam ameţit a intrat într-o zi în biserică, având o sticlă de vin în mână. S-a apropiat de mormântul lui Sebaldus şi a lăsat să curgă din sticla de vin câteva picături pe sicriul acestuia, spunând:

– Sfinte Sebaldus, trebuie să-l bei cât mai repede, că altfel se strică şi-i păcat. Deja e acru.

Legenda spune că în clipa aceea Sebaldus şi-a scos o mână din sicriu şi i-a tras soldatului o palmă zdravănă peste gură.

În acel moment, îşi va fi adus aminte şi soldatul de cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că „nu-i păcat ce vâri în gură, ci ce scoţi din gură”.





5. Legenda călugărului fără minte



Se spune că odată un călugăr tânăr şi fără minte, zărindu-l în stradă pe sfântul Sebaldus, a sărit la el cu gura mare, învinuindu-l pe nedrept:

– Nu ţi-e ruşine? Câţi oameni ai înşelat cu vorbele tale până acum?

Sebaldus l-a privit puţin şi, pentru că şi-a dat imediat seama cu cine avea de-a face, i-a tras acestuia o palmă peste faţă, de i-a sărit călugărului un ochi din cap. Cel pedepsit a început să urle de durere, în timp ce Sebaldus i-a ridicat ochiul de unde căzuse şi i l-a pus înapoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, spunându-i:

– Dumnezeu a făcut această minune ca şi tu să crezi, căci el m-a trimis să le predic oamenilor Evanghelia.

„Cine are urechi, să audă şi cine are ochi, să vadă!” Numai credinţa adevărată te va face să vezi adevărul şi să nu rămâi orb în necredinţă.





6. Legenda Bisericii Sfântului Sebaldus



Într-o primăvară, când apa Pegnitzului s-a revărsat, un negustor bogat a vrut să treacă în cetatea Nürnbergului, dar nu a îndrăznit, pentru că apa era adâncă şi periculoasă. Cum stătea el aşa şi se întreba ce-i de făcut, iată că se apropie de el Sebaldus:

– Bună ziua! îl salută negustorul respectuos.

– Bună să-ţi fie inima, omule. Dar de unde vii cu carele tale?

– De departe. Numai că, vezi şi dumneata, ghinionul îmi stă în cale.

– Nicidecum, din moment ce am venit în calea ta, îi răspunse Sebaldus zâmbindu-i.

– Păi dacă-i aşa şi dumneata eşti norocul meu, poate ai putea să-mi dai un sfat. Spune-mi, cum să trec apa fără să-mi pierd carele şi marfa?

– Foarte simplu, dă-i la vale, chiar pe aici. Apa e mică şi vei ajunge cu bine dincolo.

Omul a ascultat sfatul bătrânului Sebaldus, iar când a ajuns dincolo, fericit, l-a întrebat:

– Ce îţi datorez că m-ai ajutat?

– Nimic. Dar când am să mor, te rog să vii să-mi iei sicriul şi să-l pui în carul tău. Şi unde se vor opri boii, acolo să-mi ridicaţi o biserică.

Sfântul Sebaldus nu a mai trăit mult după aceea, iar când negustorul a fost înştiinţat că murise şi-a ţinut promisiunea. Boii s-au oprit în locul unde astăzi se află Biserica Sebaldus.

Dar vezi că membrii sfatului oraşului s-au codit să îl înmormânteze şi să-i ridice o biserică în cetatea Nürnbergului şi au hotărât după capul lor un alt loc peste apa Pegnitzului. De trei ori au ridicat biserica, şi tot de atâtea ori noaptea s-a pornit un foc care a ars-o până în temelii. Aşa că, cu voia sau fără voia lor, au trebuit să lase să se construiască biserica acolo unde s-a oprit carul cu boi.

Legenda arată că întotdeauna ceea ce hotărăşte Dumnezeu, omul n-are cum să schimbe...





Legenda spitalului „Sfântul Duh”



        În anul 1320, trăia în oraşul Nürnberg un băieţel care de mic suferea de o boală de piele destul de supărătoare şi de care cu greu s-a vindecat. Oamenii l-au poreclit Konrad Bubosul. În realitate, el se numea Konrad Heinz şi făcea parte dintr-o familie înstărită.

La timpul potrivit, s-a căsătorit şi a trăit fericit cu familia lui, într-o locuinţă învecinată cu grădina oraşului.

Într-o zi călduroasă de vară, se plimba prin grădină şi, pentru că l-a prins o uşoară toropeală, s-a întins sub un salcâm şi a adormit. A visat că în grădina respectivă a găsit o comoară, dar din păcate nu avea nicio uneltă cu care să o scoată din pământ. Şi pentru că era conştient că doarme, s-a gândit să acopere locul unde se află comoara cu frunze de salcâm, ca atunci când se va trezi să o poată găsi uşor.

– Dacă am să găsesc comoara, am să o dăruiesc săracilor, a hotărât el după ce s-a trezit.

Acasă, a povestit întâmplarea familiei şi împreună cu ceilalţi a căutat în grădină frunzele de salcâm cu care însemnase locul comorii. Foarte repede  au găsit mormanul de frunze aşezat de Konrad în vis, iar după ce au săpat puţin, au găsit şi comoara. Toţi şi-au dat seama că nu a fost un simplu vis, ci o dorinţă dumnezeiască. De aceea, Konrad a anunţat sfatul oraşului Nürnberg că a găsit comoara, dând totodată de ştire că doreşte să ridice un spital pentru săraci. A cumpărat o mică mănăstire de maici şi lângă ea a construit spitalul care a rămas până în zilele nostre şi se numeşte „Spitalul Sfântului Duh”.

Pe lângă ajutorul dat, călugăriţele cântau în fiecare zi psalmi bolnavilor.

Mai târziu, oamenii i-au schimbat eroului acestei întâmplări numele din Konrad în Marele Konrad. Erau aceiaşi oameni care în copilărie îl porecliseră Konrad Bubosul.

Cele douăzeci şi trei de frunze de salcâm care acoperiseră comoara din vis au fost adăugate la blazonul familiei, în semn de preţuire, şi însuşi regele Bavariei, Ludwig, a iscălit această hotărâre.

„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el?”















Legenda trădătorului



        În anul 1541, a fost consemnat în cronica oraşului Nürnberg că Anton Tetzel, care până în acel moment făcuse parte din sfatul oraşului, a fost găsit vinovat şi închis pe viaţă pentru că încercase să trădeze oraşul. El s-a asociat pe ascuns cu un anume nobil Casimir, cu care s-a înţeles să lase deschisă o poartă a cetăţii, ca acesta, împreună cu oamenii lui, să jefuiască oraşul.

Dar Dumnezeu nu a lăsat acest lucru nepedepsit şi vinovatul a fost descoperit datorită unei întâmplări.

Într-o seară, unui ucenic brutar ce locuia aproape de poarta cetăţii i s-a făcut sete şi s-a dus până la fântână să bea apă. A luat cu el şi câinele stăpânului, să-i ţină de urât. La un moment dat, ucenicul a văzut câinele cum aleargă spre poarta cetăţii şi, oricât l-a strigat să se întoarcă, animalul nu a mai apărut. El şi-a dat seama imediat că ceva nu este în ordine şi a alergat la brutar să-i povestească întâmplarea. Brutarul, la rândul lui, l-a anunţat pe primar, care i-a chemat îndată pe toţi cei care făceau parte din sfatul oraşului, dintre care numai Anton Tetzel lipsea.

A doua zi, acesta şi-a recunoscut vina. Poarta a fost repede închisă şi astfel s-a salvat oraşul de jaf şi omor. Vinovatul a fost închis în turnul cetăţii, iar uşa închisorii a fost zidită.

Aşa păţeşte cel care lasă deschisă uşa păcatului. Dumnezeu nu-l iartă.













Legenda cavalerului Eppelein

      

Cavalerul Eppelein se trăgea dintr-o famile nobilă, care cu timpul a sărăcit. El era cunoscut ca un luptător încercat şi neînfricat. Locul lui de baştină era nu departe de cetatea Nürnbergului. Dar se vede că el hotărâse să-şi ducă viaţa în afara legii. Plăcerea lui cea mai mare era să-i jefuiască pe negustorii Nürnbergului, deoarece aceştia erau foarte bogaţi. Se spunea că până şi cel mai sărac nobil din această cetate era mai bogat decât însăşi regele care era atunci în Danemarca.

Viaţa a fost o adevărată aventură pentru acest bandit. Ataca unde avea chef, dar cu toate astea felul lui de-a fi le plăcea oamenilor de rând, spre deosebire de cei bogaţi, cărora le stârnea fiori de groază. Eppelein se mişca în fuga calului ca vântul de la o cetate la alta, prin păduri, peste câmpii, sărea cu calul lui drag peste râuri cu o sprinteneală nemaivăzută, fără ca apa să tresară măcar. În mijlocul poporului de rând, împrăştia o adevărată vrajă, dar în rândurile celor bogaţi isca o spaimă de moarte. Ştia toate scurtăturile şi locurile ascunse pe unde o putea lua la nevoie pentru a se pune la adăpost. Avea un cal nemaipomenit, de care nu s-ar fi despărţit niciodată, pentru că îi era de mare ajutor la viaţa nebunatecă pe care o ducea. Amândoi aveau acelaşi fel de sânge clocotitor şi un neastâmpăr înnăscut.

Pentru jafurile lui organizate şi crimele făcute în rândul celor bogaţi, primarul cetăţii căuta să-l prindă cu orice preţ. Şi iată că într-o zi a fost recunoscut în piaţa oraşului, alături de încă vreo câţiva bandiţi. Soldaţii l-au luat prin surprindere şi l-au închis în turnul cetăţii, urmând să fie judecat şi condamnat pentru faptele sale.

A doua zi de dimineaţă, aşa s-a şi întâmplat:

– Cavalere Eppelein, deoarece ai adus mari pagube oamenilor din oraşul nostru prin tâlhăriile tale la drumul mare, ai fost găsit vinovat. Eşti condamnat la moarte prin spânzurare.

– Dacă-i aşa, atunci aş dori să mi se îndeplinească ultima dorinţă, vorbi Eppelein cu o voce stinsă.

Toţi cei adunaţi s-au privit întrebători, dar pentru că numărul soldaţilor era destul de mare, iar condamnatul avea mâinile legate, şi pentru că peste zidul cetăţii ce stătea în faţa tuturor nu se putea trece decât în zbor, primarul l-a întrebat cu o voce liniştită:

– Şi care îţi este ultima dorinţă?

– Să-mi încalec pentru ultima oară calul.

Primarul făcu un semn şi după un timp grăjdarul aduse superbul armăsar. L-au ajutat pe bandit să-l încalece, şi asta chiar sub copacul unde urma să fie spânzurat.

Eppelein ridică puţin mâinile legate, ca la rugăciune, şi îşi lăsă capul în piept, împăcat.

Toţi cei de faţă făcură la fel, respectându-i condamnatului ultimele momente.

Dar, pe negândite, Eppelein lovi scurt cu pintenii calul şi, prinzându-se bine de coama lui, sări ca din arc peste zid, de la o înălţime mare, în apa canalului de apărare ce înconjura cetatea.

Toţi alergară spre metereze să vadă ce s-a întâmplat. După câteva clipe, sub privirile tuturor, calul şi călăreţul s-au ridicat la suprafaţă şi au ieşit nevătămaţi pe malul celălalt, dispărând în pădurea din apropiere.

Degeaba au tras ostaşii din garda oraşului cu arcul, nici pomeneală să îi ajungă vreo săgeată pe Eppelein sau pe cal.

– Numai un nebun ar fi avut curajul să facă aşa ceva, spuse primarul oraşului, uimit de cele întâmplate.

– Sau unul care încearcă să-şi salveze viaţa, îi răspunse căpitanul garnizoanei. Priviţi, le arătă acesta un loc în zid. Copita calului a lăsat o urmă adâncă.

– Mare scofală, îi răspunse răstit primarul, întorcând furios spatele.



Şi nimeni din cei de faţă nu a mai scos vreun cuvânt, ci s-au îndepărtat fiecare în treaba lui.



Până în ziua de azi, se mai vede pe zidul de piatră urma copitei de la calul lui Eppelein.





Legenda celor două turnuri
        

La început, biserica Lorenz nu avea turle, ci doar nava principală, aşa că sfatul cetăţii Nürnberg a hotărât să se construiască încă două turnuri. S-a căutat un meşter zidar care a început munca. La scurt timp însă, alţi doi meşteri s-au prezentat şi au reuşit să-i convingă pe cei din sfat că ei sunt cei mai potriviţi să ducă munca la bun sfârşit, aşa încât sfatul a renunţat la primul meşter în favoarea celor doi.

Însă vezi că dracul nu doarme şi-i aţâţă pe cei slabi de înger la păcate. Invidia, mândria şi răutatea i-au dus pe cei doi meşteri la mari neînţelegeri. Astfel, curând ei au ajuns să se duşmănească şi să se urască de moarte.

Într-o zi, când deja primul turn era ridicat, unul dintre ei s-a apropiat de fereastră cu gândul ca în momentul când celălalt se va apropia de el să-l arunce jos. Dar exact la acelaşi lucru se gândise şi tovarăşul lui, aşa că, venind din spate, a încercat şi el să-l împingă. Cel care-l aştepta s-a prins însă de şorţul lui şi s-au prăbuşit amândoi, sfârşind amarnic.

Nu departe de locul unde cei doi au căzut se afla primul zidar, care tocmai atunci privea în sus la construcţia bisericii. Când a văzut cele întâmplate, s-a dus repede şi a povestit întâmplarea celor din sfatul oraşului. Aceştia l-au rugat să termine el lucrarea, regretând că au fost nedrepţi cu bietul om.

Zidarul s-a apucat de muncă şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să zidească fereastra pe care cei doi s-au prăbuşit, spunând:

– Vreau să îndepărtez de mine orice urmă de păcat.

Şi bine a făcut, dar amintirea faptului petrecut nu a putut să o şteargă. Aceasta a rămas în amintirea oamenilor ca o pildă dreaptă.

„Nu săpa groapa altului, de nu vrei să cazi singur în ea.”

Cele două turnuri ale bisericii Lorenz, deşi au trecut sute de ani, sunt la fel de frumoase. Dar dacă le priveşti bine, poţi să observi că nu sunt la fel, ceva le deosebeşte unul de celălalt...





Legenda cupei de aur


În stânga altarului principal din biserica Sfântul Lorenz există şi azi un altar vechi care a aparţinut unei familii foarte bogate de patricieni, care se numeau Im Hof. Cândva, a existat acolo şi o mică nişă, unde, în spatele unor oase, se afla o cupă de aur. Şi oasele, şi cupa s-au pierdut în negura anilor, însă legenda a rămas.

Familia Im Hof a dat o mare recepţie la care au luat parte toţi patricienii din oraş. Locuinţa acestei familii era vizavi de biserică. Se obişnuia ca în asemenea ocazii să se scoată la vedere toată bogăţia familiei. Oaspeţii au mâncat şi au băut din farfurii şi cupe de aur şi argint. Se obişnuia să se spună că de multe ori un rege nu avea atâtea bogăţii şi lucruri de preţ cum avea cel mai sărac patrician din cetatea Nürnberg.

După ce petrecerea s-a terminat, în timp ce oaspeţii dormeau, servitorii au aranjat toate obiectele de preţ la locul lor. Cel care ţinea sub cheie aceste lucruri a observat că cea mai mare cupă de aur, o amintire preţioasă de familie, lipsea, dar s-a gândit că poate stăpânul său o luase cu el.

A doua zi pe la ora prânzului, când oaspeţii se pregăteau să plece acasă, cum se obişnuia la despărţire, s-a ciocnit şi un ultim pahar, numit prin tradiţie „binecuvântarea lui Iona”.

Abia acum a aflat gazda de dispariţia cupei şi a fost foarte supărat. Deşi a fost căutată prin toată casa, cupa nu a fost găsită. Bătrânul servitor a fost considerat vinovat de stăpânul său, chiar dacă toată viaţa îi fusese credincios.

În aceeaşi zi, servitorul a fost trimis la judecată şi, fiindcă a jurat că nu furase cupa, judecătorul l-a trimis în camera de tortură (această cameră există şi astăzi în pivniţa vechii primării). Din pricina chinurilor şi a slăbiciunii sale, bietul om a fost nevoit să recunoască de astă dată că el a furat cupa şi pentru asta a fost condamnat la moarte. Cât a mai trăit, el a repetat mereu că e nevinovat.

Nu mult după moartea servitorului, patricianul Im Hof a găsit cupa de aur într-un dulap închis cu cheia, şi în acel moment şi-a adus aminte că el însuşi o pusese acolo în seara cu pricina. Se spune că în momentul în care acesta a găsit cupa, ea era plină cu sânge, dovadă că servitorul a fost condamnat pe nedrept.

Patricianul a anunţat găsirea cupei şi judecătorul l-a obligat să poleiască oasele celui nevinovat cu aur şi să le depună cu mare pompă în altarul familiei din biserica Lorenz. În spatele acestor oase, patricianul a pus şi cupa de aur, în semn de regret şi durere, ca niciodată nimeni să nu mai bea din ea.

Dar pedeapsa cea mai grea de suportat pentru mândrul şi bogatul patrician a fost ca toată viaţa să poarte în jurul gâtului un ştreang de spânzurătoare, iar pe poarta casei lui să fie pus de asemenea acelaşi lucru. După multe rugăminţi, Im Hof a fost iertat şi i s-a dat voie să poarte doar un şnur de mătase sub cămaşă, iar ştreangul de la poartă a fost înlăturat.

La baza acestei legende stă o întâmplare tristă. Dar câte triste întâmplări au existat de când e lumea şi nu au devenit legende? Poate e mai bine aşa.







Legendele meşterilor

care au atins perfecţiunea




      

 1. Legenda despre „Cupa Miresei”



Se spune că un tânăr ucenic aurar s-a îndrăgostit de fata stăpânului său. Tânărul era harnic şi priceput şi, cu toate că era foarte apreciat de meşter, acesta nu a fost deloc încântat când a auzit că doreşte să se căsătorească cu fiica lui.

– Auzi, nevastă, Hans al nostru i-a cerut mâna Helenei. Ca să vezi ce pretenţie pe el.

– Sper că nu l-ai refuzat. Sunt tineri şi se iubesc. Iar de el nu ai ce zice. E un băiat respectuos şi la locul lui. Ca să nu mai spun cât e de îndemânatec. Tot ce scoate din mâna lui se vinde ca pâinea caldă, i-a răspuns soţia pe nerăsuflate.

Bătrânul se uita la ea şi nu-i venea să creadă ce-i aud urechile.

– Păi bine, nevastă, dar tu eşti de partea lor? Dar cu cuvântul meu cum rămâne? Nu am vorbit de ani de zile s-o cununăm cu ăl de-al lui Heinrich, măcelarul? Sunt foarte bogaţi şi bine văzuţi în tot oraşul.

– Ce să-ţi spun, ce partidă ai ales pentru fiica ta... Din câte ştiu, odată te făleai cu meseria ta de aurar şi nu o puneai în rând cu măcelarii, i-o întoarse femeia, ştiind că atinge o parte sensibilă în mândria bărbatului ei.

– Hmm, făcu acesta şi se gândi câteva minute, după care hotărî: Aici ai dreptate. Dar ca să nu spui că nu le dau o şansă tinerilor, am o idee şi apoi cum vrea Dumnezeu.

– Dumnezeu e iubire, şi mă îndoiesc că nu va fi cu cei ce se iubesc. Dar ia să aud ce ai de gând.

– Am să i-o dau pe Helene de soţie, dar numai dacă face un pahar de nuntă din care să poată bea şi mirele şi mireasa fără să curgă nicio picătură din el.

– Dar mult ai stat să te gândeşti? Unde ai mai auzit aşa ceva?

– Păi tocmai că nu am auzit. Dacă o iubeşte şi vrea să fie a lui, asta-i proba. Dacă reuşeşte, îi dau pe loc binecuvântarea. Dacă nu, nu. Şi să ştii că ăsta-i ultimul meu cuvânt!

– Ştiu, ştiu că eşti ca un catâr când vrei tu să fii. Mă duc să le spun – şi plecă nemulţumită din cameră.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Helene urcă scările în fugă spre camera unde ştia că-şi găseşte tatăl, sprintenă şi râzând, încât tatăl, când o auzi, îşi zise: „Te pomeneşti că Hans ăsta a reuşit. Bine, bine, dar să vedem şi cum”.

Uşa se trânti de perete şi fata, urmată de tânăr, intră cu o faţă radioasă.

– Ce s-a întâmplat? Aţi găsit vreo comoară? întrebă bătrânul aurar făcând pe seriosul.

– Da, tată, am găsit. El e comoara, răspunse ea şi arătă spre Hans.

– Zău? Dar cum aşa?

– Priveşte, tată, şi spune-mi chiar acum da sau ba.

Bătrânul luă în mână proba cerută. Erau două cupe de argint, aşezate-n sens opus, una mai mare şi una mai mică. La mijloc, cupele erau prinse într-un inel, în aşa fel încât cele două pahare se înclinau atât cât să se poată bea din ele în acelaşi timp.

– Ei, ce zici? îl întrebă soţia, intrând pe uşă cu o faţă radioasă.

Bătrânul zâmbi şi el şi recunoscu bucuros:

– Tinere, ai binecuvântarea mea. Ai câştigat nu numai mâna fiicei mele, ci şi respectul meu pentru ceea ce ai făcut. Să ştii că de azi vei conduce prăvălia. M-ai întrecut în pricepere.

Se zice că tinerii au avut o căsnicie fericită, şi dacă n-au murit, trăiesc şi azi.


2. Legenda inelului de la Fântâna Frumoasă



        Ei, dar vezi că nu toţi meşterii recunosc atunci când un tânăr ucenic e talentat. Aşa s-a întâmplat în povestirea ce va urma.

Fântâna cea mai veche din cetatea Nürnbergului avea canalizare proprie încă de la început. Ea a fost construită între anii 1385-1396 de către Heinrich Behaim. Fântâna are forma unei turle de biserică înalte de 17,3 m. E împodobită cu 40 figuri de piatră împărţite pe patru nivele. La primul nivel sunt personificaţi şapte filozofi, iar ceva mai sus cei patru apostoli. Următorul nivel îl ocupă trei eroi antici, Hercule, Alexandru cel Mare şi Cezar, şi şapte regi, Iosua, David, Iuda Macabeul, Arthur, Carol cel Mare, Gottfrid von Bouillon şi, în vârf, Moise.

Grilajul de fier a fost făcut mai târziu, în anul 1587, de către meşterul fierar Paulus Kuhn. Acesta a primit comanda de la sfatul oraşului şi i-a anunţat pe ucenicii săi, foarte mândru:

– Eu voi face grilajul de fier ce va înconjura Frumoasa Fântână. Joseph, ce faci acolo? Nu asculţi ce spun?

– Ba da, stăpâne. Am şi început să desenez un model. Vreţi să vi-l arăt?

– Nu! Grilajul fântânii îl fac numai eu. Numele meu va sta pe soclul din faţa ei.

Tânărul nu-i răspunse. Se obişnuise deja ca orice iniţiativă de-a lui să fie luată în râs şi batjocorită de stăpân. Dar el îşi iubea meseria şi ştia că poate mai mult decât au putut alţii înaintea lui.

„Nu m-ar asculta nici dacă aş sta în cap. Şi de fiecare dată modelele mele erau mai reuşite decât ale lui. Eu sunt mai bun, dar e mult prea mândru şi nu vrea să recunoască, însă orice lucru are o limită. De data asta, am să-i las o amintire, aşa ca să nu mă uite niciodată. Lumea e mare şi cine munceşte bine e preţuit pretutindeni.”

Cu acest gând, tânărul lucră mai departe cu sârg şi pricepere. După un timp, grilajul a fost aproape gata, iar a doua zi urma să fie predată comanda.

„Noaptea asta va fi a mea”, îşi spuse Joseph mulţumit şi se întinse în pat, aşteptând ca toţi ai casei să adoarmă buştean.

Când liniştea s-a lăsat peste casă, el se ridică cu grijă din pat, încurajându-se. „A venit timpul”, îşi spuse.

Tiptil, tiptil, o porni spre fântână. Acolo, a lucrat până când l-au prins zorile, dar lucrarea era gata, şi deci şi-a adunat lucrurile cu care a muncit, a privit spre grilaj mulţumit şi, cuprins brusc de o mare bucurie, şi-a aruncat boneta de pe cap în aer. Apoi, se aplecă, îşi luă bagajul şi plecă. Mai aruncă o privire spre fântână şi se îndreptă fără grabă spre poarta de nord a cetăţii.

A doua zi a fost o zi mare. Toţi din sfatul oraşului şi mulţi alţii s-au strâns în jurul fântânii ca să vadă noul grilaj care o înconjura. Toată lumea s-a arătat mulţumită de ce vede.

Deodată, o voce de copil strigă:

– Veniţi încoace! Am găsit un inel. Poate dacă îl întoarcem de trei ori ni se îndeplineşte o dorinţă.

Toţi cei adunaţi lângă fântână s-au înghesuit să ajungă în spatele ei, acolo unde era montat un inel galben, care strălucea în bătaia soarelui, în contrast cu fierul forjat al grilajului.

Au rămas toţi uimiţi de felul necunoscut până atunci în care era montat inelul.

– Cine a făcut acest inel? îl întrebă cel mai bătrân patrician, care făcea parte din sfatul oraşului, pe meşterul fierar, care, ca lovit în cap, răspunse fără vlagă:

– Pesemne un ucenic de-al meu.

– Da? Atunci să ştii că din băiatul ăsta o să iasă un mare meşter. De fapt, dovada stă prinsă în grilajul fântânii.

De atunci şi până în zilele noastre, inelul se pare că are puterea de a-ţi îndeplini o dorinţă ascunsă după ce-l întorci de trei ori. Deşi nu se cunoaşte numele ucenicului, numai cel al meşterului fierar, oamenii din întreaga lume vin în Nürnberg şi sunt fermecaţi de inelul auriu al dorinţelor.



*



Bătrânul a zâmbit când a văzut cât de atentă îl asculta fetiţa.

– Cred că aud deja vocile colegilor tăi. Dar înainte de-a ne despărţi, vreau să ştiu dacă îţi mai pare şi acuma rău că ai întârziat?

– Oh, deloc, domnule Sebaldus. Mi-au plăcut foarte mult legendele acestui oraş.

– Să-ţi mai spun încă ceva înainte de plecare. Sfântul Sebaldus e considerat ocrotitorul oraşului Nürnberg şi al tuturor celor care au nevoie de ajutorul lui.

– Domnule Sebaldus, vă mulţumesc. Nu am să uit niciodată această zi.

Şi pentru că vocile de copii se auzeau apropiindu-se, Anca şi-a întors o clipă privirea.

– Eu sunt sfântul Sebaldus, auzi ea ultimele cuvinte pe care i le spuse călugărul, înainte de-a dispărea pur şi simplu.

– Sfântul Sebaldus? Cum de nu mi-am dat seama? Doar mi-a spus că pe boneta sfântului e prinsă o scoică pe mijloc, la fel ca pe a lui...





SFÂRŞIT









Pâlnia de Nürnberg

Este un obiect

Cu care repede şi sigur

Devii un înţelept





Editura:





 Coperta: Alexandru Pecican

Fotografii: Eberhard Sachse











Descrierea Cip a Bibliotecii Naţionale a României LEGENDELE NÜRNBERGULUI / Elena Cesar von Sachse- Editura:



ISBN











ELENA CESAR von SACHS LEGENDELE NÜRNBERGULUI



adaptate şi repovestite



2 comentarii:

  1. O scriitoare de mare succes şi din păcate,prea puţin cunoscută la noi în România.
    Te indrăgosteşti de scrierile ei !

    RăspundețiȘtergere
  2. Va multumesc pentru apreciere...chiar ma bucur nespus de mult ca va place cum scriu...Cu ajutorul doamnei Elena Toma incerc sa fac cunoscute povestile si scrierile mele in general....Ar fi cea mai mare bucurie a mea ca copiii , cititorii mei sa ajunga sa le cunoasca. Cu drag Elena Cesar von Sachse

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.