marți, 16 iunie 2015

Viorel Mayer - Interviu cu scriitorul Harry Ross, la împlinirea a 86 de ani de viață



Viorel Mayer: Domnule Harry Ross, sînteți  personalitate a tribului nostru. Mulți vă cunosc, dar nu toți. Cum ați rezuma viața unui om? 

Harry Ross:Se spune că un om este doar un om, dar poate duce în spate povara a o sută de cămile. Și inversul e adevărat: o cămilă poate duce în spinare povara a o sută de oameni. Deci și omul, și animalul sunt, de fapt, purtători de poveri. Uneori ele sînt suportabile, alteori terifiante. Eu am trecut prin ambele ipostaze  Oricum nu acesta este subiectul  interviului.

V.M: Care este adevărul în care credeți?

H.R:  Este o mare onoare a fi evreu, scriitor și cetățeanul acestei țări. Mîndria de a aparține unei profesii onorabile și a unui popor ales de Cel de Sus sînt în sine valori care te obligă la respect, la muncă, la la o ținută morală de excepție.

VM:Ați traversat aproape un secol de viață, într-o lume bulversată de mari conflicte, pustiiri și urgisiri. Care este motto-ul dvs.?

HR: Supraviețuia presupune un crez  neclintit în adevărul și forța ta de a învinge. Să nu te predai niciodată destinului orb.

VM: Unde v-ați născut?

HR: M-am născut în Nordul Transilvaniei și am avut o copilărie obișnuită. Îmi plăcea să umblu vara descuț, să mă scald în Mureș, să învăț și să am prieteni. Zona era mixtă, români, maghiari, evrei. Nu-mi amintesc din acea vreme manifestări  antisemite sau de gîlceve dintre locuitorii așezării unde am crescut. Mai tîrziu, odată cu alipirea Ardealului de Nord Ungariei, totul s-a schimbat. Învățam la un liceu maghiar din Ditrău, printre secui, fiind singurul evreu din școală. După normele de atunci, am fost discriminat, toată lumea trebuia să știe că aparțin unei alte etnii, vinovată de  necazurile lumii și sănt obligat să prestez în afara învățăturii munci deloc onorabile, precum curățirea WC-urilor, măturarea curții și altele de acest gen.

După ce am trecut de barmitzvă, am luat parte la unele rugăciuni organizate după morți. Odată a dat poliția peste noi, presupunînd că citim acolo manifeste  contra regimului Horthy. M-au luat la post și m-au bătut zdravăn ca să divulg ceea ce nu exista. Aceste a fost debutul meu „glorios„ într-n regim fascist care și-a arătat apoi fălcile și pumnii, pînă ne-am pomenit la Auschwitz .

Am scris o trilogie despre etapa acesta a vieții mele și nu doresc să revin asupra amănuntelor. Azi toată lumea știe că deportarea nu a fost decît o „excursie bine regizată„ spre iadul nazist. Șase miioane de evrei și-au lăsat viața acolo, iar cei care au scăpat, poartă pînă azi traumele unei detențiii cum n-a mai cunoscut istoria.

         VM: După eliberare v-ați întors în România. De ce?

HR: Pentru că speram să mai găsesc pe cineva din familie. Dar decepția a fost totală. Părinții și tot restul familiei au fost gazați la Auschwitz.

VM: Și totuși ați rămas în România destui ani.

HR: Da, pentru că eram obsedat de teama necunoscutului. Nu știam nimic despre Israel, iar ceea ce se spunea prin media, nu te încuraja să pleci. În plus am fost recrutat la un curs de ziaristică în București unde am muncit ani lungi ca redactor, apoi ca trimis special pentru regiunea Banat. E drept nici asta n-a durat o veșnicie, Pe la finele anului 59, majoritatea evreilor a fost concediată din redacții, printre care și eu. Era o mare lovitură. Mulți au ajuns la munca de jos ori s-au înscris pentru Isarel, fapt care atras după sine persecuții de tot felul. Spre norocul meu,  am găsit o slujbă la Casa de Creație Populară din Timișoara și astfel am puttut termina și Facultatea de Litere din București la care eram înscris de prin 56. Studiile m-au ajutat să fiu angajat ca secretar literar la Teatrul din Arad, unde am muncit 12 ani. Am și scris niște piese care au fost jucate.

V.M.: Atracția pentru literatură s-a manifestat de atunci?

HR: Da, evident. Scriam cu predilecție cugetări, apoi foiletoane satirice, scenarii radiofonice pentru studiourile din București și Timișoara..

VM: Nu v-a fost foarte rău în România. Și totuși ați plecat.

HR: Da, nu mi-a fost rău, nici bine. Niciodată nu am ajuns să stau în rîndul întîi. Locul meu era de regulă în spate, printre cei din categoria bet. Asta m-a supărat enorm pentru că lucram corect, uneori cu însuflețire, dar nerecunoscut ca atare. Mai era și altceva. O atmosferă de ducă. Toți care puteau pleca, fugi, dispărea într-un fel sau altul, o făceau. Eu puteam pleca legal și mi-am zis atunci în 76 că n-am voie să ratez ocazia. Mă gîndeam la copii și viitorii nepoți care nu aveau în România nici un viitor.

VM:Cum a fost integrarea în noua țară?

HR: Desigur nu ușoară. N-am cunoscut limba, n-aveam cunoștințe despre ce e bine de făcut, ce se poate potrivi cu profesia mea. Adevărul este că o vreme n-am găsit nimic. Lucram ocazional ba ici, ba  colo, așteptînd ocazia de a intra la un ziar. Am solicitat un post de corector, dar nici măcar nu mi s-a răspuns la cererea mea.

VM: Cum s-ar spune, erați în aer?

HR: Nu, eram pe pămînt, dar nu prea primitor. Datorită unui amic, am început să lucrez ca ceasornicar, meserie pe care am învățat-o la unchiul meu, îndată după revenirea acasă. N-am practicat-o pentru că magazinul unde lucram s-a închis.; Aci nevoia m-a împins să reiau meșteritul și am progresat destul de bine. Curînd am ieșit la pensie și atunci totul s-a schimbat.

VM: Cum e treaba cu scrisul? L-ați abandonat?

HR: Pentru scurt timp. În 95 am început o colaborare cu Revista mea, apoi cu alte și alte publicații. Între timp învățasem bine ebraica, mă integram treptat în viața cultural-politică, am cunoscut mulți oameni, printre care parte de origine română și astfel începusem să simt pulsul adevărat al țării, realizările și dificultățile ei, tradițiile și perspectivele sale de viitor. În cîțiva ani, mă simțeam israelian și asta a fost punctul forte care m-a determinat să reiau scrisul la modul serios.

V.M:: Care sînt cările pe care le considerați relevante pentru cariera dvs?

HR: Desigur cele despre Holocaust.  Repovestirea tragediei unui popor nevinovat, a uriașelor pierderi omenești mi se părut nu doar o obligație oarecare, ci un imperatiiv moralăl, o responsabilitate față de istorie. An și fost distins cu  premiul național  ”Haim și Sara Iankulovici„ Și am primit o scrisoare de felicitare din partea președintelui de atunci al   statului, Șhimon Perez.

V.M:: Alte scrieri?

HR: Cam greu de înșirat. Am scris în total 24 de cărți – proză scurtă, poezie, maxime, romane, scenete umoristice, culegeri de articole jurnalistice. O diversitate uriașă de teme și  idei, toate legate în anume fel de faptele, gîndirea și simțirea iudaică.

VM: Critica v-a apreciat?

HR: În general, da, Toate cărțile mele au fost recenzate, unele chiar elogiate. Dar dacă e să fiu sincer, cel mai extraordinar compliment am primit de la o citititoare, acum în vîrstă de 96 de ani, pe nume Hana Grimberg din Tel Aviv. După ce-mi citise ultimul roman, mi-a dat noptea târziu un telefon și mi-a spus așa: ”ngălă, ata malach”.M-a emoționat pînă la lacrimi.

VM: Ați avut cîteva rubrici în jurnale.

HR: Da, ele m-au ajutat  să trăiesc în realitatea imediată și să iau atitudine în diverse probleme sociale, culturale, politice ale Israelului. Jurnalismul a fost și a rămas iubirea mea dintîi și datorită lui am ajuns în cele din urmă la literatură.

VM:Ce ecou are numele dvs, dincolo de hotarele țării?

HR: Nu mă pot plânge. Am fost și mai sînt  publicat și acum în  Australia, America, Canada, Germania, Belgia şi evident în România. Parte din materiale sînt recenzii  și comentarii pe marginea cărolor, parte sînt povestiri, poezii și aforisme. Mai nou, am apărut în cîteva volume consecutive ale Antologiei literar-artistice, realizate de Editura Napoca Nova din Cluj.

VM: Sînteți mulțumit de cariera de scriitor?

HR: Da și nu. Scrisul este o mare aventură, uneori ajungi departe, alteori bați pasul pe loc. Cred cu sfințenie că totdeauna se poate mai bine. Și asta nu depinde decît de scriitorul însuși. Graba de a scrie și a publica lucrări insuficient finisate  este un viciu care alterează valoarea oricărei opere literare sau jurnalistice.

VM: Proiecte de viitor?

HR: Am 86 de ani, sînt un om bătrîn și infirm. A vorbi de proiecte de viitor este cam riscant. Singurul meu proiect este de a mai rămîne în viață un timp și a mă bucura de familie, de ceea ce am înfăptuit și a visa cu ochii încă deschiși la  ziua cînd pacea și respectul pentru poporul evreu, atît de greu încercat de nemerniciile istoriei, vor deveni o realitate incontestabilă.

VM: Spuneți-mi cîteva cuvinte despre relația dvs. cu tribul din care faceți parte.

HR.Toate scrierile mele sînt redactate în română, deci se adresează celor, ca și mine, care au o origine românească. Apoi am înființat la Naharia un cerc literar care avea menirea de a promova spiritul evreiesc în limba română, a găsi noi talente, a face cunoscute tot ce produc scriitorii din Israel  în română. Am condus mulți ani acest cerc și am avut satisfacția de a aduna în jurul lui o bună parte din cetățenii orașului, vorbitori de limba română.

În plus, am fost membru al Asociației scriitorilor israelieni de limba română, participînd la unele acțiuni de lansare de cărți și reviste. Din păcate ne-am despărțit în  urma unor diferende de vederi față de modul în care am fost tratat. Cu inima, cu gîndul, cu mintea sunt evreu, dar ecoul rădăcinilor mele românești continuă să pulseze în arterele mele.

VM: Vă mulțumesc și vă doresc ani mulți și fertili.

 /Interviu apărut în Jurnalul săptămînii din Tel Aviv

Joi, 14 mai, 2015

Un comentariu:

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.